Primii pași spre întemeierea satului Roma – parcelarea și vânzarea în anul 1897 a 527 de loturi de pe moșia statului "Teișoara-Necșani"

În două numere ale ziarului "Voința Națională", din 18 și respectiv din 23 aprilie 1897, era anunțat că la primăria comunei Costești (județul Botoșani) a fost depus planul parcelar și tabelul pentru împărțirea a 527 de loturi, fiecare de câte 5 hectare, destinate vânzării din moșia statului „Teișoara–Necșani” (denumirea acelei vremi).

Această vânzare se înscrie în procesul de împroprietărire și de întemeiere de sate noi declanșat de statul român, pe moșiile avute în proprietate, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după reforma agrară din 1864, inițiată de Alexandru Ioan Cuza, și continuat în deceniile următoare.

Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ministerul Domeniilor a inițiat programe de parcelare a moșiilor statului în mai multe județe, inclusiv Botoșani, Dorohoi, Iași sau Roman. Moșia "Teișoara–Necșani", menționată în anunțul din "Voința Națională", era una dintre aceste proprietăți ale statului, provenind dintr-o fostă moșie mănăstirească.

Cu loturile cumpărate în 1897, fiecare de câte 5 hectare, s-au stabilit cei 527 de împroprietăriți, întemeind vatra așezării Roma. Inițial o așezare modestă, divizată în două părți - Roma de Sus și Roma de Jos, localitatea a cunoscut o dezvoltare accelerată, transformându-se din cătun în sat și apoi, începând cu 1 ianuarie 1926, în comună. 

Ciprian Lungu

Surse bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: "Voința Națională", 18 și 23 aprilie 1897.

Pagină de istorie culturală locală: Casa de citit din Roma de Jos

Înainte ca bibliotecile comunale și cercurile sau cluburile de lectură să devină o prezență firească în viața comunităților rurale, satul românesc avea un alt lăcaș al cărții: casa de citit.

A fost una dintre cele mai frumoase inițiative culturale ale României de altădată.

„Casele de citit” sau „casele de cetire”, cum li se mai spunea în vechile documente, au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu dorința de a aduce cartea și cultura în mijlocul satului și s-au răspândit în mediul rural românesc la începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea societăților culturale și a școlilor sătești. După 1918, Ministerul Instrucțiunii Publice a sprijinit înființarea de „case de citire și de cultură” în Regatul României, în special prin „Casa Școalelor”. Învățătorii erau îndemnați să înființeze „case de citit pentru popor”, singuri sau cu sprijinul unor asociații culturale.

Casa de citit era, de fapt, un mic centru cultural al satului. Erau și un fel de cerc de lectură organizat informal. Aici se adunau țăranii duminica după-amiază, se citeau, de multe ori cu voce tare, ziare, reviste, broșuri educative și cărți, se discutau știri și se învățau lucruri noi, folositoare. 

În perioada interbelică, multe sate aveau deja o astfel de casă, iar învățătorii erau sufletul activităților, îndrumau participanții, organizau seri de lectură și împrumuturi de carte.

În perioada postbelică, cu o orientare ideologică diferită, multe dintre casele de citit și-au continuat activitatea sau au devenit cămine culturale sau biblioteci comunale, păstrând însă același spirit de lectură colectivă, spații comunitare în care învățătorii și oamenii se adunau pentru a citi, a discuta și a se instrui. De remarcat rolul esențial al caselor de citit în programele de alfabetizare din mediul rural. 

Casele de citit au funcționat și ca adevărate centre de promovare activă a culturii populare. Un astfel de exemplu a fost Casa de citit din Roma de Jos, condusă în anii '50-'60 de învățătoarea Ana Diaconu.

Presa locală din perioada respectivă consemnează, cu interes, activitatea culturală desfășurată în cadrul acestei case de citit, evidențiind rolul semnificativ al acesteia în viața comunității și contribuția la promovarea educației și culturii în rândul locuitorilor.

Sursa: Clopotul, nr. 688 din 27.03.1954

Astfel, corespondentul local Constantin Huc, învățător, relatează despre un eveniment cultural desfășurat în comuna Roma, unde echipele artistice de amatori din satele Roma și Cotârgaci au participat pe 21 martie 1954 la prima etapă a unui concurs artistic.

Sursa: Clopotul, nr. 688 din 27.03.1954

Autorul articolului subliniază existența unei formații corale și a unui ansamblu de dansuri populare care au promovat jocurile tradiționale locale, primite cu apreciere de public. Casa de citit din Roma de Jos, căci despre aceasta este vorba, a fost reprezentată de o formație corală alcătuită din 28 de membri și de un ansamblu coregrafic format din 12 dansatori. Repertoriul prezentat a cuprins jocurile populare „Hora”, „Bătuta” și „Ca la noi”, cel din urmă constituind un dans specific zonei, remarcat prin autenticitate și prin impresia favorabilă produsă spectatorilor.

Sursa: Clopotul, nr. 696 din 24.04.1954

O lună mai târziu presa locala evidențiază participarea echipei artistice din Roma de Jos la un concurs cultural organizat între căminele culturale și remarcă performanța acesteia, care s-a calificat la faza raională. De asemenea, este evidențiat entuziasmul membrilor echipei, care intenționează să își îmbunătățească repertoriul în vederea etapei următoare.

Sursa: Clopotul, nr. 696 din 24.04.1954

Performanțele artiștilor amatori sunt indisolubil legate de activitatea învățătoarei Ana Diaconu, a cărei contribuție se manifesta prin cultivarea încrederii de sine a acestora și prin formarea lor în vederea realizării unor momente artistice capabile să trezească aprecierea și admirația publicului.

Sursa: Zori noi, nr. 2018 din 05.05.1954

Presa suceveană a vremii consemnează, de asemenea, succesele artistice ale membrilor Casei de citit din Roma de Jos, subliniind eforturile constante, dăruirea și perseverența acestora în atingerea unor rezultate deosebite la etapele superioare ale competiției.

Sursa: Clopotul, nr. 1247 din 23.08.1959

Învățătoarea Ana Diaconu a modelat, de-a lungul carierei sale, zeci de generații de elevi la școala din Roma de Jos, unde a debutat la catedră în anul 1957 și a activat neîntrerupt până la momentul pensionării.

Ciprian Lungu

Surse bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Clopotul, nr. 688 din 27.03.1954; Clopotul, nr. 696 din 24.04.1954; Zori noi, nr. 2018 din 05.05.1954;Clopotul, nr. 1247 din 23.08.1959.

Aterizare forțată între Roma de Sus și Teișoara – o întâmplare aviatică din noiembrie 1938

Prin filele îngălbenite ale ziarelor interbelice, acum și în versiune digitală, descoperim adesea episoade spectaculoase, care readuc la viață momente inedite din istoria locurilor noastre. Un astfel de eveniment s-a petrecut în noiembrie 1938, între satele Roma de Sus și Teișoara, când un avion al I.R.A.D.U. (Inspectoratul Regional al Aviației Direcției de Ucenici) a fost nevoit să aterizeze forțat pe câmpurile din apropiere.

Potrivit relatărilor din presa vremii, aeronava era pilotată de elevul-pilot Enachi Gheorghe Alexandru, de la școala de zbor din Cernăuți, avându-l ca pasager pe adjutantul-șef Ilisei Constantin, din Iași. Cei doi se aflau într-un zbor de antrenament pe ruta Cernăuți–Iași–Cernăuți, executat în baza unui ordin emis de comandantul aeroportului din Cernăuți.

Pe drumul spre Iași, avionul a suferit o defecțiune la motor, iar tânărul pilot a fost nevoit să caute rapid un loc de aterizare. Cu prezență de spirit, acesta a reușit să aducă aparatul la sol pe terenul dintre satele Roma de Sus și Teișoara. În timpul contactului cu solul, elicea s-a rupt, însă manevra a fost dusă la capăt fără pierderi omenești.

Din fericire, atât pilotul cât și pasagerul au scăpat teferi, incidentul fiind consemnat în ziar ca o reușită datorată calmului și stăpânirii de sine a elevului-pilot.

Această întâmplare, consemnată în toamna anului 1938, se înscrie printre cele mai vechi dovezi documentare privind prezența aviației în spațiul comunei noastre.

Ciprian Lungu

Bibliografie

1. România, Nr. 154, 2.10.1938, ziarele.arcanum.com.

Cotârgaci și Teișoara la 1872

În Dicționarul geografic și statistic al României, întocmit și publicat în anul 1872 de Dimitrie Frundescu, referent statistic în Ministerul de Interne, sunt consemnate câteva informații referitoare la două dintre satele actualei comune Roma – Cotârgaci și Teișoara – fapt ce dovedește vechimea acestor așezări.

Lucrarea reunește aproximativ 20.000 de denumiri teritoriale, reprezentând „descrierea alfabetică a tuturor localităților din România care poartă un nume propriu.”

Având în vedere precizarea autorului potrivit căreia „la sate se arată rangul ce ocupă după organisarea comunale”, se poate deduce că litera „c” indică statutul de cătun în cadrul unei comune rurale, notată prin litera „C”. În consecință, în anul 1872, localitățile Cotârgaci (Cotârgacīu, după scrierea vremii) și Teișoara (Teișòra) erau menționate ca două cătune — fiecare cu un număr de locuitori inferior celui al unui sat — aflate în componența comunei rurale Costești (Costescī).

Autorul menționează că „la moșii se arată dacă sunt proprietăți ale Statului și câte pogoane de pădure au pre ele”. Prin urmare, semnul care precede denumirea satului Teișoara indică faptul că acesta se afla pe o moșie aflată în proprietatea statului, statut dobândit după secularizarea averilor mănăstirești realizată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Este de remarcat și mențiunea privind existența celor 20 de pogoane de pădure — aproximativ 10 hectare — o suprafață împădurită considerabilă, cel mai probabil corespunzând zonei cunoscute și astăzi sub denumirea de „Pădurea Statului”, situată pe moșia statului Teișoara, unde se afla și satul omonim.

În anul 1872, comuna rurală Costești avea o populație de 2.130 de locuitori — sau „suflete”, conform terminologiei statistice a vremii — făcea parte din plasa Târgu și cuprindea satele Costești, Cotârgaci, Nicșeni și Teișoara.

Plasa Târgu cuprindea, alături de comuna Costești, alte șase comune rurale: Bălușeni, Curtești, Cucorăni, Costinești, Mănăstireni și Popăuți. Teritoriul acestei unități administrative, situat în jurul târgului Botoșani, reprezenta — în termenii actuali — zona metropolitană a capitalei de județ de la acea vreme.

La acea vreme județul Botoșani cuprindea șase plase - Târgu, Miletin, Jâjâia, Ștefănești și Coșula; două comune urbane - Botoșani și Hârlău și cincizeci de comune rurale. Pe o suprafață de 590342 pogoane (295867 hectare) trăiau 151481 locuitori. 

Autorul își încheie prefața dicționarului cu următoarele cuvinte:

„Dacă prin această lucrare am făcut o carte folositoare sau nu, rămâne la publicul inteligent să aprecieze; eu cred însă că mai bine e să avem ceva, decât nimica.”

Apreciem că, mai ales acum, peste timp, lucrarea se dovedește a fi deosebit de valoroasă, nu doar prin acuratețea și bogăția informațiilor referitoare la satele comunei noastre, ci și prin contribuția sa la înțelegerea proceselor de organizare și evoluție administrativ-teritorială a României în perioada de după Unirea Principatelor.

Ciprian Lungu

Referințe bibliografice

1. Frundescu, Dimitrie, Dicționar geografic și statistic al României, Tipografia Statului, Hotelul Șerban Vodă, București, 1872 - Dicţionaru topograficu şi statisticu alu României : cuprinzându descrierea a 20.000 nume proprii teritoriale şi anume: ...

„Acesta-i rolul nostru” – o mărturie despre viața culturală a comunei Roma în anii ’50

Răsfoind, în versiune digitală, paginile unui număr vechi al ziarului „Scânteia Tineretului”, din 10 ianuarie 1956, descoperim un articol semnat de corespondentul Schor Dorel, dedicat vieții culturale a satului Roma.

Textul, intitulat „Acesta-i rolul nostru”, constituie o sursă valoroasă pentru înțelegerea modului în care, în deceniile postbelice, activitatea artistică de amatori devenise un instrument de educație, coeziune și solidaritate comunitară în mediul rural românesc. Deși articolul este scris într-un limbaj jurnalistic tipic anilor ’50–’60, cu accente propagandistice (referiri la colectiv, cooperativă, brigadă, spirit de echipă, muncă voluntară), este de remarcat modul în care autorul reflectată autenticitatea locală, cu respect față de realitățile epocii.

Este știut că în anii ’50, brigăzile artistice reprezentau o formă organizată de manifestare culturală la sate. Ele îmbinau spectacolul scenic cu educația moral-civică, promovând prin umor, cântec și poezie un model de comportament comunitar local, definit însă la nivel central. În acest context, articolul lui Schor Dorel evocă, cu un ton cald și realist, atmosfera acelor ani: tinerii urcau pe scena Căminului cultural din Roma cu emoție, interpretând scenete și cuplete inspirate din viața cotidiană a satului.

În acei ani, în comuna Roma, această mișcare culturală a prins viață datorită inițiativei lui Vasile Apopii - „flăcău zdravăn și bine legat” - un tânăr care a reușit să adune în jurul său un grup de consăteni dornici să contribuie, prin această formă de manifestare - brigada artistică, la dezvoltarea vieții culturale locale. Membrii brigăzii artistice au devenit cu toții figuri îndrăgite ale comunității locale. În articol sunt menționați alături de Vasile Apopii și Mihai Butnărașu - „un om înalt, slab și tăcut, dar ca prin minune pe scenă e vorbăreț al naibii” și talentata solistă Floarea Pînzaru - „rumenă-n obraji și cu voce de privighetoare”.

Deși începuturile nu au fost lipsite de dificultăți – satirele scenice fiind privite cu suspiciune de unii membri ai comunității – activitatea brigăzii a continuat cu perseverență. În timp, spectacolele au câștigat aprecierea publicului, devenind momente de referință pentru viața culturală a satului.

Spectacolele aveau un dublu rol: ofereau divertisment, dar și un prilej de reflecție asupra comportamentelor și valorilor sociale. Reporterul observa că, datorită acestor reprezentații, „ochiul de gospodar” al oamenilor devenea „mai ager” și mai atent la neajunsurile vieții de zi cu zi.

Coordonarea artistică și pedagogică a fost asigurată de învățătorul Constantin Huc, care, prin implicarea sa constantă, a transformat brigada într-un veritabil centru de formare culturală. Sub îndrumarea sa, așa cum singur relatează reporterului, formația a susținut zeci de spectacole și a participat la schimburi de experiență cu brigăzi din alte localități din județ, precum Sulița, Bucecea și Botoșani.

În mediul rural, aceste formații artistice au avut un rol esențial în animarea vieții culturale. Dincolo de componenta propagandistică, inspirată de modelele ideologice ale timpului, brigăzile artistice au reușit să stimuleze creația locală, să descopere talente și să creeze legături puternice între oameni.

Ciprian Lungu

Referințe bibliografice

1. Scânteia Tineretului, Anul XII, Seria a II-a, Nr. 2081, 10 ianuarie 1956.

 

1945 – anul în care comuna Roma a renăscut pentru a doua oară

Istoria comunei Roma, din județul Botoșani, este strâns legată de momente care ilustrează statornicia și puterea identității locale. Unul dintre aceste momente definitorii a avut loc în primăvara anului 1945, când, printr-o decizie a Ministerului Afacerilor Interne, comuna Roma a fost reînființată, după șase ani de la desființare.

Decizia, publicată în Monitorul Oficial, marchează momentul renașterii administrative și identitare a comunei care își recăpăta astfel statutul pierdut. 

Actul reînființării, intrat în vigoare la 1 aprilie 1945, stabilea și reședința noii comune – satul Roma de Sus – și consfințea astfel revenirea la o identitate istorică existentă „așa cum a fost până la 1 aprilie 1939”. Acest act de o valoare istorică și juridică importantă reflectă procesul de reorganizare administrativ-teritorială din perioada postbelică, când multe comune desființate prin reforma din 1938 au fost reînființate. Astfel consfințește renașterea comunei Roma în forma sa actuală și arată continuitatea administrativă a localității, care exista ca entitate distinctă și înainte de 1939, devenită funcțională începând cu 1 ianuarie 1926.

Actul decizional de reînființare poate fi rezumat astfel:

📍 Data: 23 mai 1945

📍 Emitent: Ministerul Afacerilor Interne

📍 Efect: Reînființarea comunei Roma, județul Botoșani

📍 Componență: Roma de Sus, Roma de Jos, Teișoara, Cotârgaci

📍 Reședință: Roma de Sus

📍 Intrare în vigoare: 1 aprilie 1945

În detaliu, documentul aprobă deslipirea (separarea) unor sate din comunele vecine și formarea unei noi comune rurale:

„Se aprobă deslipirea, pe ziua de 1 Aprilie 1945, a satelor: Roma de Sus, Roma de Jos și Teișoara de la comuna rurală Nicșeni și a satului Cotârgaci de la comuna Leorda, pentru a forma împreună o singură comună rurală aparte, cu denumirea de Roma, așa cum a fost până la 1 Aprilie 1939.”

În fundamentarea hotărârii se face referire la decizia nr. 213 bis din 27 martie 1945 a prefectului județului Botoșani, care propunea reorganizarea administrativă a unor sate.

Cu alte cuvinte, comuna Roma este reînființată, după ce fusese desființată la 1 aprilie 1939 și împărțită între comunele Nicșeni și Leorda. Astfel, după șase ani de întrerupere, localitățile care fuseseră împărțite între comunele vecine s-au reunit din nou sub același nume – Roma –, redobândindu-și identitatea și locul firesc pe harta județului Botoșani. Comuna avea reședința în satul Roma de Sus, iar satele Roma de Jos, Teișoara și Cotârgaci completau structura administrativă stabilită prin actul ministerial. Totodată, documentul reglementa și componența comunelor vecine Nicșeni și Leorda, din care aceste sate se desprinseseră: comuna Nicșeni - Dacia, Dorobanți, Nicșeni (reședință); comuna Leorda - Belcea, Costinești, Dolina, Găureni, Leorda (reședință), Popeni.

Reînființarea comunei Roma în anul 1945 marchează o continuitate a identității locale și un moment de reafirmare a comunității după anii grei ai războiului. 

Astăzi, când ne apropiem de centenarul comunei Roma, avem încă o dovadă că locuitorii acestor sate au avut mereu conștiința unității lor și a apartenenței la același spațiu de tradiție și cultură și au rezistat în fața schimbărilor administrative.

Ciprian Lungu

Referințe bibliografice

1. Decizia nr. 2413 din 23 mai 1945, emisă de Ministerul Afacerilor Interne, semnată de ministrul secretar de stat George Silviu, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, iunie 1945, Anul 113, Nr. 128, p 14.