Moșia mănăstirească Teișoara-Nicșeni: de la secularizare (1863), licitație de rearendare (1869) la fondarea satului Roma (1897)

Istoria locală nu începe odată cu apariția administrației moderne. Cu mult înaintea instituțiilor și delimitărilor administrative pe care le cunoaștem astăzi, existau aici moșii, sate, proprietari, arendași și comunități rurale, ale căror urme pot fi redescoperite în arhive și în presa vremii.

Uneori, o pagină de ziar din secolul al XIX-lea poate părea doar un simplu anunț administrativ. Pentru cercetarea istoriei locale însă, asemenea documente devin adevărate fragmente de memorie, păstrând informații prețioase despre oameni, locuri și relațiile economice ale epocii.

Un astfel de exemplu îl găsim în „Curierul de Iassi”, unde un anunț al Prefecturii județului Iași, referitor la reînchirierea unor moșii, consemnează explicit Teișoara și Nicșeni. O știre aparent banală, publicată la 8 iunie 1869, ne poartă cu 157 de ani în urmă și deschide o fereastră către trecutul acestor localități.

În numărul 23 al ziarului „Curierul de Iassi”, Anul II, din 8 iunie 1869, un anunț al Prefecturii județului Iași prezenta mai multe moșii care urmau să fie redate arendării, din cauza neîndeplinirii obligațiilor de către actualii arendași.

Printre proprietățile enumerate, la punctul 3 din Tablou,se afla și „Moșia Teișoara și Nicșenii", a mănăstirei St. Sava, județul Botoșanii, arendată d-lui Gheorghe Cosmovici, cu 19.792 lei noi și 39 de bani.”

Mănăstirea „Sfântul Sava” din Iași (localizată pe fosta Uliță Veche, actuala stradă Costache Negri) a reprezentat unul dintre cele mai importante așezăminte închinate din Principatul Moldovei. Documentată cert din secolul al XVI-lea (1583), mănăstirea a funcționat ca metoc al Marii Lavre a Sfântului Sava cel Sfințit din Pustiul Iudeii.

În virtutea acestui statut juridico-canonic, patrimoniul funciar al mănăstirii a fost structurat pentru a genera venituri transmisibile către Locurile Sfinte. 

Așezământul a fost înzestrat succesiv, prin hrisoave domnești și acte de donație boierească, cu proprietăți funciare extinse (păduri, terenuri arabile, iazuri și mori) dispuse pe tot teritoriul Moldovei, inclusiv în ținuturile nordice (Botoșani). Printre acestea și moșia Teișoara și Nicșenii (aflată în regiunea Botoșanilor, de-a lungul văii Jijiei și a Nicșeniului) a fost atribuită mănăstirii St. Sava pentru a-i asigura venituri și resurse de întreținere.

Mănăstirea nu exploata direct pământul, ci îl dădea în arendă unor administratori sau boieri locali în schimbul unei sume anuale de bani. Arendașul colecta veniturile din agricultură, creșterea animalelor de la țărani și plătea mănăstirii taxa contractuală.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, statutul proprietăților mănăstirești s-a schimbat radical. Prin Legea secularizării averilor mănăstirești din 1863, moșiile mănăstirilor închinate, inclusiv cele aflate în patrimoniul Mănăstirii Sfântul Sava, au trecut în proprietatea statului.

În acest context, moșia Teișoara–Nicșeni, menționată în 1869 ca proprietate a mănăstirii Sfântul Sava, a intrat în patrimoniul statului român. Schimbarea proprietarului nu a însemnat însă și abandonarea vechiului model de exploatare economică. Pământul continua să reprezinte o sursă importantă de venit, iar arendarea și licitarea moșiilor au rămas instrumente esențiale pentru valorificarea proprietăților statului.

Astfel, după secularizare, proprietarul s-a schimbat, dar mecanismul economic a rămas în mare parte același: moșiile erau administrate în scopul obținerii de venituri, prin arendare și licitații publice, sub autoritatea administrației statului și a structurilor sale teritoriale.

Conform anunțului oficial din vara anului 1869, moșia Teișoara și Nicșenii fusese adjudecată de un nume cunoscut în regiune: Gheorghe Cosmovici. Arenda stabilită era una imensă pentru acea vreme: 19.792 de lei noi și 39 de bani anual.

 Cosmovici nu a reușit să depună la timp garanția financiară cerută de lege iar prefectura Iași a anulat înțelegerea și a scos din nou moșia la licitație publică pentru o perioadă de 4 ani (1869–1873).

Valoarea arendei oferă și o perspectivă asupra importanței economice a acestei proprietăți. În aceeași listă apar mai multe moșii aparținând unor mănăstiri, ceea ce reflectă rolul important pe care marile proprietăți funciare și arendarea îl aveau în economia rurală a Moldovei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În limbajul epocii, moșia reprezenta o proprietate funciară, de regulă întinsă, care putea cuprinde terenuri agricole, pășuni, fânețe, păduri și așezări sau părți ale unor sate. De aceea, documentul nu ne permite, singur, să stabilim limitele exacte ale moșiei Teișoara–Nicșeni. Totuși, asocierea explicită „Teișoara și Nicșenii” este extrem de importantă pentru reconstituirea geografiei proprietății funciare din zonă.

Legătura dintre licitația publică din 1869 pentru a arenda din nou „Moșia Teișoara și Nicșenii" și apariția satului Roma se desfășoară pe câteva coordonate principale.

• De la arendă statală la proprietate privată: după secularizarea averilor mănăstirești (1863), moșia Teișoara-Nicșeni a fost exploatată de stat prin arendași (precum Gheorghe Cosmovici). Eșecul depunerii garanțiilor financiare în 1869 a marcat doar una dintre încercările repetate ale statului de a obține un venit stabil. Deznodământul firesc a venit în anul 1897, când, în baza noilor legi agricole, moșia a fost parcelată și vândută în loturi mici către „însurăței” — primii locuitori ai viitoarei așezări.

• Sistematizarea și denumirea simbolică: cumpărarea loturilor a dus la formarea unei noi vetre de sat. Conform documentelor istorice din Botoșani și tradiției locale, noua așezare a fost trasată pe un relief format din șapte coline. Acest detaliu topografic l-a inspirat pe inginerul cadastral al vremii să îi atribuie noului sat numele simbolic de Roma.

• Evoluția comunității: pământul care în 1869 genera doar rapoarte de licitație la Prefectura Iași s-a transformat, la mai puțin de trei decenii distanță, în vatră de sat și, ulterior, în una dintre cele mai cunoscute comune din județul Botoșani.

Mențiunea din „Curierul de Iassi” din 8 iunie 1869 este o mică piesă dintr-un puzzle mult mai mare: istoria teritoriului actual al comunei Roma.

Ea ne oferă un nou punct de plecare pentru cercetări viitoare privind proprietatea mănăstirească, întinderea moșiei Teișoara–Nicșeni, arendașii și evoluția localității în secolele XIX și XX.

Ciprian Lungu

Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.

Referințe bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Curierul de Iassi, Anul 2, Nr. 23, din 08.06.1869.

Activități agricole și administrative în gospodăria agricolă colectivă din satul Roma (1950-1960): cronică vizuală în paginile ziarului Clopotul

Procesul de colectivizare a agriculturii în România, desfășurat între anii 1949 și 1962, a fost documentat pe larg în presa regională a epocii. 

În județul Botoșani (fost raion în perioada respectivă), ziarul „Clopotul” a urmărit evoluția muncii și organizării din cadrul Gospodăriei Agricole Colective (G.A.C.) „Ilie Pintilie” din localitatea Roma. Prin intermediul fotoreportajelor publicate pe parcursul unui deceniu, cronica vizuală a acestei unități agricole evidențiază principalele activități sezoniere, trecerea treptată spre mecanizare și structura decizională a vremii.

Clopotul, Anul 6, nr. 370 din 19.11.1950

La începutul deceniului, numărul 370 al ziarului din 19 noiembrie 1950 surprinde în imagini finalul anului agricol din localitate. Sub titlul „Aspecte dela împărțirea produselor colectiviștilor dela Roma”, reportajul documentează adunarea festivă organizată cu prilejul repartizării cotelor de cereale și procesul prin care colectiviștii își încărcau produsele la magazia gospodăriei. Transportul recoltei era realizat în acea perioadă prin intermediul atelajelor cu tracțiune animală.

Mijlocul anilor '50 este marcat în presă de monitorizarea campaniilor de prășit, în special a culturilor de porumb hibrid.

Clopotul, Anul 11, nr. 823 din 13.07.1955

In iulie 1955 (nr. 823), este documentată activitatea manuală la prășit a Echipei I din brigada III-a de câmp, aflată sub conducerea colectivistului Maxim Gheorghe.

Clopotul, Anul 12, nr. 929, din 18.07.1956

În iulie 1956 (nr. 929), ziarul menționează executarea „prășitului mecanic” (prașila a III-a) la porumbul hibrid. În ciuda terminologiei utilizate în titlu, detaliile tehnice arată că activitatea se baza pe prășitoare trase de cai, manevrate de colectiviștii Mihai T. Urzică, Gheorghe I. Anuța, Ioan Pîrlog și Dumitru Floraru.

Clopotul, Anul 12, nr. 932 din 28.07.1956

Tot în iulie 1956 (nr. 932), atenția este îndreptată către sectorul legumicol, menționându-se realizarea unor venituri de peste 10.000 de lei din valorificarea produselor. În imagini apar colectivistele Elena Adumitrăcesei, Eleonora Iacob, Florica Groza și Maria Pînzaru executând lucrări de întreținere.

Spre sfârșitul deceniului, prezența utilajelor grele devine un subiect central în relatările ziaristice.

Clopotul, Anul 14, nr. 1074 din 03.12.1958

În numărul 1174 din 3 decembrie 1958, este fotografiat tractoristul Lercă Constantin în timp ce efectua arăturile adânci de toamnă pe tarlalele gospodăriei din Roma.

La începutul anului 1960, ziarul reflectă etapele finale de consolidare a G.A.C.-ului, structura administrativă și viața internă a gospodăriei agricole precum și activitățile de pregătire a noului sezon agricol.

Clopotul, Anul 16, nr. 1309 din 30.03.1960

În martie 1960 (nr. 1309), activitatea se concentrează pe sectorul de răsadnițe, unde colectiviștii Buzuc Dumitru și Bulancea Gh. Gheorghe sunt prezentați pregătind pământul pentru legume și zarzavaturi.

Clopotul, Anul 16, nr. 1320 din 07.05.1960

Cronica vizuală se încheie cu un aspect de ordin administrativ, ilustrând o ședință a membrilor G.A.C. „Ilie Pintilie”. În mai 1960 (nr. 1320), publicația ilustrează aspecte din cadrul Adunării Generale a membrilor colectiviști, evidențiind modalitatea de adoptare a deciziilor prin vot deschis.

Aceste materiale periodice constituie surse documentare primare pentru analiza activităților agricole, a evoluției tehnicilor de lucru și a forței de muncă nominale din comuna noastră din perioada anilor '50-'60 ai secolului trecut.

Presa vremii folosea frecvent nominalizarea lucrătorilor fruntași pentru a oferi exemple demne de urmat și pentru a da o notă de autenticitate reportajelor. În funcție de sectoarele în care activau, persoanele menționate pot fi împărțite astfel:

- Coordonatori și agricultori (Sectorul vegetal):

Maxim Gheorghe este evidențiat în rolul de conducător (șef de echipă) în cadrul brigăzii de câmp. Mihai T. Urzică, Gheorghe I. Anuța, Ioan Pîrlog și Dumitru Floraru sunt scoși în evidență ca o echipă omogenă care se ocupa de întreținerea culturilor de porumb cu ajutorul prășitoarelor cu cai.

- Echipa din legumicultură:Elena Adumitrăcesei, Eleonora Iacob, Florica Groza și Maria Pînzaru (menționate în 1956), respectiv Buzuc Dumitru și Bulancea Gh. Gheorghe (menționați în 1960) apar ca lucrători specializați în grădina de legume și zarzavaturi, având roluri atât în faza de primăvară (pregătirea răsadnițelor), cât și în cea de vară (întreținerea culturilor).

- Sectorul mecanic: Lercă Constantin reprezintă noua categorie socio-profesională promovată intens în epocă – cea a tractoristului, responsabil de lucrările mecanizate grele ale solului, indiferent de condițiile meteorologice de la începutul iernii.

Toate aceste nume reprezintă localnici din comuna Roma ai acelor ani care, în contextul socioeconomic al epocii, își desfășurau activitatea în cadrul gospodăriei colective pentru asigurarea mijloacelor de subzistență. De menționat că resursele pentru traiul de zi cu zi (produsele distribuite de regulă în luna noiembrie) nu erau acordate ca un salariu fix, ci erau calculate proporțional cu volumul de muncă depus, măsurat în unități convenționale numite „zile-muncă”.

Prin intermediul acestor fotoreportaje publicate de ziarul „Clopotul”, o parte din activitatea Gospodăriei Agricole Colective (G.A.C.) „Ilie Pintilie” din satul Roma poate fi reconstituită sub forma unei cronici vizuale axate pe campaniile agricole sezoniere, evoluția tehnicilor de lucru și organizarea administrativă. Astfel, dincolo de discursul oficial al vremii, analiza acestei cronici vizuale permite identificarea actorilor locali din satul Roma și documentarea realităților concrete legate de munca și organizarea vieții cotidiene în prima decadă a agriculturii colectivizate.

Ciprian Lungu

Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.

Referințe bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Clopotul, Nr. 370 din 19 nov. 1950; Clopotul, Anul 11, nr. 823 din 13.07.1955; Clopotul, Anul 12, nr. 929, din 18.07.1956; Clopotul, Anul 12, nr. 932 din 28.07.1956; Clopotul, Anul 14, nr. 1074 din 03.12.1958; Clopotul, Anul 16, nr. 1320 din 07.05.1960.

14 decembrie 1953: inaugurarea școlii din satul Roma de Jos

Un eveniment deosebit pentru comuna Roma își găsea ecoul în paginile ziarului Clopotul din 19 decembrie 1953 (Anul IX, nr. 661): inaugurarea oficială, la 14 decembrie 1953, a noului și modernului local de școală destinat copiilor din satul Roma de Jos.

Cronica inaugurării, semnată de corespondentul local, învățătorul Constantin Huc, a fost dublată de o prețioasă mărturie vizuală oferită de aceeași publicație - ziarul Clopotul. Astfel, în numărul 664 din 30 decembrie 1953, la doar două săptămâni de la tăierea panglicii festive, publicația tipărea în premieră o fotografie a noului lăcaș de învățământ din satul Roma de Jos.

Mediatizarea și valorificarea imaginii școlii din Roma de Jos nu s-au oprit la festivitatea de deschidere din decembrie 1953 (publicată în Clopotul, nr. 664). Povestea acestei instituții a continuat să fie urmărită de-a lungul anilor de către jurnaliștii botoșăneni. Astfel, chiar în ajunul sărbătorilor de iarnă, clădirea reapare într-un clișeu fotografic în cadrul aceleiași gazete, în ediția cu numărul 1078 din 28 decembrie 1957.

Din punct de vedere tehnic, imaginea reprezintă un clișeu tipografic cu raster grosier, specific tehnologiei de imprimare de tipul rotativei de ziar din epocă. 

Articolele și fotografiile de epocă deschid, de fiecare dată, o fereastră prețioasă spre trecut. Dincolo de amprenta ideologică a presei din anii '50, aceste mărturii redau nealterată bucuria unei întregi comunități. 

Astăzi, școala din Roma de Jos rămâne nu doar un simbol al mândriei locale, ci și o dovadă vie că istoria locală se clădește treptat, din realizările concrete ale înaintașilor noștri.

 

Ciprian Lungu

Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.

Referințe bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Clopotul Anul 9, nr. 661 din 19.12.1953; Clopotul, Anul 9, nr. 664 din 30.12.1953; Clopotul, Anul 13, nr. 1078 din 28.12.1957.

 / nr. 1078

23 mai 1945 – Documentul oficial care a readus comuna Roma pe harta administrativă a României

La data de 23 mai 1945, printr-o decizie semnată de George Silviu, în numele Ministerului Afacerilor Interne, s-a consfințit o dorință a locuitorilor de pe aceste locuri: reînființarea comunei Roma. Această unitate administrativă fusese desființată la 1 aprilie 1939, iar decizia din 1945 venea să repare această stare de fapt.

Decizia nr. 2.413 din 1945, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, Anul 113, nr. 128, 08.06.1945, reflectă procesul prin care comunitățile rurale încercau să își recapete identitatea și structura tradițională după anii tulburi ai războiului, respectând „cererea locuitorilor interesați” și prevederile legale ale vremii, precum Legea nr. 62 din 1942.

Comuna Roma fusese înființată în 1926, prin unirea satelor Roma de Sus, Roma de Jos, Teișoara și Cotârgaci. Reforma din 1 aprilie 1939 a destrămat din nou această construcție administrativă. Satele componente au fost redistribuite la două comune învecinate: Roma de Sus, Roma de Jos și Teișoara au intrat în componența comunei Nicșeni, iar Cotârgaci a trecut la comuna Leorda. În urma acestei reconfigurări comuna Roma a dispărut din hărțile administrative pentru mai bine de șase ani.

Reînființarea comunei nu a venit din inițiativa birocrației centrale sau locale, ci a fost rezultatul cererii locuitorilor — fapt consemnat explicit în textul deciziei ministeriale: măsura a fost luată „conform cererii locuitorilor interesați". La începutul anului 1945, locuitorii satelor satelor Roma de Sus, Roma de Jos, Teișoara și Cotârgaci și-au dorit revenirea la identitatea administrativă din care fuseseră dezlipiți. Ministerul Afacerilor Interne a aprobat această propunere, apreciind că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege și că inițiativa reflectă voința legitimă a locuitorilor.

Pentru a forma noua comună, autoritățile au decis „deslipirea” mai multor sate din unitățile administrative existente la acea vreme:

- din comuna Nicșeni au fost transferate satele Roma de Sus, Roma de Jos și Teișoara;

- din comuna Leorda a fost extras satul Cotârgaci.

Comună Roma astfel reînființată a primit ca reședință satul Roma de Sus.

Documentul stabilește că desprinderea produce efecte începând cu 1 aprilie 1945, chiar dacă aprobarea ministerială este emisă la 23 mai 1945. Dincolo de caracterul administrativ, această decizie demonstrează că reînființarea comunei nu a fost rezultatul unei simple reorganizări birocratice, ci răspunsul autorităților la solicitarea locuitorilor, care și-au dorit să își recapete administrația proprie.

Astăzi, la peste opt decenii de la reînființarea comunei, Decizia nr. 2.413 din 23 mai 1945 rămâne o mărturie esențială a continuității administrative și a spiritului comunitar care definește comuna Roma.

Comuna Roma sărbătorește în acest an un secol de existență de la înființarea sa, în anul 1926. În acest context aniversar, Decizia nr. 2.413 din 1945 ocupă un loc aparte în istoria locală, nu ca un act de întemeiere, ci ca un act de reafirmare a identității comunității – o revenire, la dorința locuitorilor, la statutul și denumirea pe care le considerau firești.

Acest moment reprezintă un exemplu elocvent al faptului că identitatea unei comunități nu poate fi ștearsă prin simple decizii administrative. Locuitorii și-au revendicat numele comunei și au reușit să redobândească ceea ce considerau că li se cuvine de drept.

Totodată, acest episod constituie o dovadă a puternicului spirit civic al comunității din Roma și a hotărârii sale de a-și păstra identitatea de-a lungul timpului. În pofida reformelor administrative, a războaielor și a numeroaselor reorganizări teritoriale, comuna și-a păstrat continuitatea și personalitatea, ajungând să fie Roma pe care o cunoaștem, o prețuim și o sărbătorim astăzi, la împlinirea unui secol de existență.

Ciprian Lungu

Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.

Referințe bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Monitorul Oficial, Partea 1, Anul 113, nr. 128, 08.06.1945.145.

Cotârgaci, 1940: Ilie Andronic, 115 ani de viață

În paginile publicațiilor de acum opt decenii și-au găsit locul două fragmente de știri care documentează un caz remarcabil de longevitate în România acelor ani. Este vorba despre Ilie Andronic, un bătrân din satul Cotârgaci, comuna Leorda, plasa Bucecea, județul Botoșani despre care presa a scris cu ocazia trecerii sale în neființă la vârsta de 115 ani.

Știrea din ziarul Seara, Nr. 956, 28.12.1940

 

Notița din ziarul Seara (28 decembrie 1940), transmisă din Bucecea - reședința plasei de care aparțineau atunci comuna Leorda și satul Cotârgaci, pune accent pe vitalitatea bătrânului, precizând că acesta s-a bucurat de o „sănătate deplină” până în ultima clipă a vieții sale.

Știrea din ziarul Foaia Noastră, Nr. 758, 12.01.1941.

Publicată la două săptămâni distanță, varianta din ziarul Foaia Noastră (12 ianuarie 1941) preia informația din București și adaugă o latură emoțională: faptul că Ilie Andronic a lăsat în urmă „o sumedenie de copii, nepoți și strănepoți”.

Apariția aceleiași informații în două ziare diferite, la distanță de circa două săptămâni, confirmă că știrea a circulat prin agenție sau preluare redacțională — practică curentă în presa românească a epocii. Foaia Noastră preia știrea prin filieră bucureșteană, nu prin corespondent propriu.

Știrea aparține genului „fapt divers" — știre scurtă, de culoare, fără context medical sau genealogic, menită să surprindă cititorul prin cifra-record. Presa interbelică și cea din primul război mondial publică frecvent astfel de mici consemnări demografice.

Astfel de știri erau extrem de populare - un „fapt divers” capta atenția și stimula imaginația publicului, transformând o viață simplă de la țară într-o curiozitate biologică și o dovadă de reziliență umană. Astăzi, aceste fragmente jurnalistice rămân ferestre fascinante către valorile și mentalitatea societății românești de la începutul anilor '40.”

Credibilitatea vârstei rămâne un subiect deschis.Faptul că două publicații independente consemnează același număr (115 ani) sporește — fără a garanta — verosimilitatea informației. Ambele preiau probabil aceeași sursă primară (corespondența locală sau o notă de stare civilă), fără verificare independentă. Însă, în absența actelor de stare civilă verificabile (registrele parohiale din zonă pentru anii 1820–1830 sunt incomplete sau pierdute), vârsta de 115 ani trebuie tratată cu prudență — este posibil să fie rotunjită sau estimată de comunitate, nu documentată oficial.

Dacă vârsta consemnată de presă este exactă, Ilie Andronic din Cotârgaci - trecut în neființă la sfârșitul anului 1940 - s-a născut în jurul anului 1825. A trăit în  anii unirii principatelor de la 1859, ai războiului de independență din 1877, ai primul război mondial și ai marii uniri din 1918, ai începutului celui de al doilea război mondial și a trecut prin toate frământările sociale și politice dintre aceste evenimente importante din istoria națională.

Din perspectiva satului tradițional, un astfel de om dobândise probabil statutul unui patriarh — un om care supraviețuise tuturor celor din generația sa, care devenise el însuși o memorie vie a comunității. Faptul că a lăsat în urma lui o familie numeroasă — copii, nepoți, strănepoți — sporește impresia unui destin împlinit, cu rădăcini adânci în pământul locului - satul Cotârgaci.

Ilie Andronic nu a lăsat în urmă nicio operă scrisă, nicio fotografie cunoscută, niciun document oficial ușor de găsit. A lăsat în urmă o familie — și câteva rânduri de ziar, tipărite în grabă, undeva între știrile unui decembrie de război. Suficient însă ca numele lui să nu se piardă cu totul.

Ciprian Lungu

Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.

Referințe bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Seara, Nr. 956, 28.12.1940; Foaia Noastră, Nr. 758, 12.01.1941.

Un act civic din vara anului 1931: locuitorii comunei Roma au spus nu intenției de desființare a unității administrative

La șase ani de la constituirea unității administrative Roma, o știre scurtă din coloanele ziarului bucureștean Dimineața surprinde un moment de tensiune administrativă cu consecințe identitare profunde: autoritățile studiau posibilitatea desființării comunei și reabsorbția satelor componente într-o veche circumscripție, Nicșeni.

Știrea apare în vara anului 1931, într-un interval marcat de efectele reformei administrative introduse prin Legea pentru organizarea administrațiunii locale din 1929. Această lege reconfigura arhitectura administrativă a României Mari, generând la nivel local presiuni de comasare a unităților mici considerate neviabile economic sau demografic. 

Propunerea de reconstituire a unității Nicșeni — prin absorbția unității Roma și adăugarea satelor Nicșeni și Dorobanți — se înscrie în această logică a raționalizării administrative. Planul era simplu pe hârtie: desființarea unității administrative Roma (care cuprindea satele Roma de Sus, Roma de Jos, Teișoara și Cotârgaci) și alipirea acestora la Nicșeni și Dorobanți, pentru a recrea o veche entitate administrativă din trecut.

Pentru birocrații de la prefectură, desființarea comunei era o chestiune de cifre și eficientizare administrativă. Pentru locuitorii din Roma, era o problemă de identitate locală. 

În situația dată, locuitorii celor patru sate componente ale comunei - Roma de Sus, Roma de Jos, Teișoara și Cotârgaci au ales calea instituțională, înaintând prefecturii Botoșani un memoriu colectiv — un act civic care documentează nu doar o opoziție față de o decizie administrativă, ci și o conștiință comunitară distinctă, afirmată ferm în fața autorităților județene. Aceștia invocă absența oricăror interese comune cu satele Nicșeni și Dorobanți ca argument central împotriva comasării.

Răspunsul prefectului județului Botoșani — care „a promis că va ține seama de doleanțele locuitorilor unității ad-tive Roma" — rămâne deliberat ambiguu în redarea ziarului. Nu este o garanție, ci o recunoaștere. Totuși, simpla consemnare a acestui schimb în paginile unui cotidian național de tiraj arată că vocea comunității Roma ajunsese să fie auzită dincolo de granițele județului.

Dacă știrea din ziarul „Dimineața” surprindea rezistența comunității în fața unei schimbări iminente, un fragment din Monitorul Oficial din toamna anului 1931 confirmă faptul că, în ciuda memoriilor opoziției locuitorilor, reforma a fost impusă de autorități.

Este vorba despre Monitorul Oficial nr. 220 din 21 septembrie 1931. Acesta publică „Tabloul de comune rurale din țară”, actul normativ care a pus în aplicare Decretul Regal nr. 2536 din 14 iulie 1931.

În timp ce la nivel local (iunie-iulie 1931) cetățenii din Roma încercau să blocheze reorganizarea prin petiții către prefect, la nivel central, mecanismul legislativ a continuat să funcționeze. Publicarea în Monitorul Oficial în septembrie reprezintă finalizarea legală a procesului de comasare.

Faptul că satele au fost împărțite în două direcții (Cotârgaci către Leorda; Roma de Sus, Roma de Jos și Teișoara către Nicșeni) indică o modificare drastică a identității administrative a zonei.

Documentul din Dimineața din 24 iulie 1931 adaugă istoriei locale o dimensiune esențială: aceea a acțiunii civice. La numai câțiva ani de la înființare, unitatea administrativă Roma nu era o simplă entitate geografică — era o comunitate cu voce proprie, capabilă să se mobilizeze instituțional pentru a-și apăra identitatea. 

Această coeziune timpurie constituie un fundament al istoriei de un secol pe care comuna Roma o marchează în acest an. Memoriul din 1931 nu este un episod minor: este o mărturie documentată a conștiinței de sine a acestei comunități.

Ciprian Lungu

Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.

Referințe bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Dimineaţa, Anul 27, nr. 8828, 24 iulie 1931

Satul Roma, iunie 1909: ploi torențiale, o familie lovită de trăznet

Pe 14 iunie 1909, două dintre cele mai citite ziare bucureștene ale epocii — Voința Națională și Universul   — publicau, în același număr, o știre despre o dramă petrecută în satul Roma de Sus, comuna Nicșeni, județul Botoșani. Un alt ziar popular în epocă — Dimineața, plasa aceeași dramă în satul Roma-de-Jos.

Știrea din Voinţa Naţionala, Anul 26, nr. 7188 din 14 iunie 1909.

Știrea din Universul, Anul 27, nr. 160 din 14 iunie 1909.

Știrea din Dimineaţa, Anul 6, nr. 1908 din 14 iunie 1909.

Toate cele trei articole - publicate în Voința Națională, Universul și Dimineața descriu un eveniment dramatic: pe 11 iunie 1909 o furtună violentă căzuse asupra județului Botoșani, iar trăznetul lovise casa săteanului George Sumanariu, din satul Roma de Sus (Roma-de-Jos, conform Dimineața) ucigând pe loc doi membri ai familiei: tatăl, George Sumanariu, și fiul său Vasile, în vârstă de 15 ani. Mama și cei doi copii mai mici, Ion și Mihai, supraviețuiseră, dar fuseseră răniți de descărcarea electrică și transportați în stare gravă la spitalul din Botoșani.

Știrea ajunsese la București printr-o telegramă datată 12 iunie — cu două zile înainte de publicare —, semn că drama familiei Sumanariu depășise granițele județului și intrase în circuitul informațional al presei naționale. 

Cele trei publicații abordează același eveniment cu strategii editoriale distincte. Voința Națională accentuează impactul emoțional printr-un titlu individualizat — „Nenorocirea din Botoșani" — centrat exclusiv pe tragedia familiei Sumanariu. Universul plasează știrea în rubrica de corespondență provincială „Din Țară", cu un subtitlu descriptiv. Dimineața adoptă cadrul cel mai larg — „Ploi torențiale în Moldova" —, tratând drama familiei ca episod particular al unui fenomen meteorologic regional, ceea ce reflectă o viziune jurnalistică de tip reportaj de teren.

Corpului textului din Voința Națională si Universul este asemănător, aproape identic. Aceasta indică faptul că ambele publicații au preluat știrea din aceeași sursă primară — cel mai probabil o depeșă telegrafică trimisă de un corespondent local din Botoșani la data de 12 iunie (așa cum menționează ziarul Universul prin datarea „Botoșani, 12”). Întâlnim la finalul știrii o formulă jurnalistică standard în epoca respectivă - „Faptul produce impresie”, echivalentul modern pentru „evenimentul a șocat comunitatea locală” sau „a lăsat o puternică impresie negativă asupra locuitorilor”, indicând impactul emoțional pe care vestea l-a avut în comunitate.

Articolul din Dimineața este semnat la final de către corespondentul local (Albu) și oferă detalii specifice care lipsesc din celelalte două surse.

Faptul că textul este semnat de un corespondent dedicat (Albu) demonstrează rețeaua națională puternică pe care Dimineața o construise. În 1909, Dimineața (înființat în 1904 de Constantin Mille) era deja recunoscut drept un cotidian de stânga, modern, orientat spre informația brută, reportajul de teren și problemele claselor defavorizate (țărani, muncitori). Spre deosebire de alte publicații conservatoare sau guvernamentale, acest ziar acorda o atenție sporită realităților dure din provincie.

În timp ce Universul și Voința Națională au preluat o depeșă scurtă și standardizată (probabil de la o agenție centrală), Dimineața a avut un om la fața locului în Botoșani. Acest lucru explică de ce doar în acest articol apar numele mamei (Maria), ora exactă (9 seara) și nuanțarea medicală a stării supraviețuitorilor („s-au ales cu mai multe răni”, în loc de dramaticul și generalul „paralizând”).

Spre deosebire de articolele din Voința Națională si Universul care localizau tragedia în satul „Roma de Sus”, textul  din Dimineața indică „Roma-de-Jos”. În mod istoric, cele două sate vecine (astăzi înglobate în comuna Roma, județul Botoșani) erau adesea confundate sau tratate la pachet în depeșele rapide.

Publicația Dimineața adaugă două elemente absente din celelalte surse: incendierea unei a doua case în urma trăznetului, cu salvarea a doi copii, și imposibilitatea obținerii de informații din restul județului din cauza deranjării telefonului — detaliu care oferă context despre infrastructura de comunicații a epocii.

Detaliile suplimentare furnizate de Dimineața — numele soției, ora evenimentului, spitalul de destinație, a doua casă incendiată, corespondentul semnat — conferă acestei surse cea mai mare densitate informațională dintre cele trei.

Cele trei articole, publicate simultan la 14 iunie 1909, au o valoare documentară deosebită pentru istoria satului Roma. În pofida diferențelor de denumire — Roma de Sus și Roma-de-Jos — toate consemnează existența și prezența în spațiul public a unei comunități rurale aparținând atunci comunei Nicșeni, cu aproape două decenii înainte de înființarea administrativă a comunei Roma, în anul 1926. Dincolo de drama care a generat aceste relatări, materialele apărute în ziarele Voința Națională, Universul și Dimineața constituie mărturii importante ale utilizării toponimelor Roma de Sus și Roma-de-Jos în presa națională de la începutul secolului al XX-lea. Chiar dacă satul se afla atunci într-o altă organizare administrativă, Roma exista deja ca realitate comunitară: cu locuitorii săi, cu gospodăriile sale și cu evenimentele care îi marcau viața. 

Prin aceste articole, satul devine vizibil și identificabil în paginile unora dintre cele mai importante publicații ale României anului 1909.

Ciprian Lungu

Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.

Referințe bibliografice:

1. ziarele.arcanum.com: Voința Națională, Anul 26, nr. 7188, 14 iunie 1909; Universul, Anul 27, nr. 160, 14 iunie 1909; Dimineața, Anul 6, nr. 1908, 14 iunie 1909.