Prima școală-tip din satul Cotârgaci. Când a sunat clopoțelul pentru întâia oară?

La începutul secolului XX, în Cotârgaci, comuna Roma, județul Botoșani, în micul sătuc așezat între dealuri și fânețe – așa cum îl alintă Anica Ciornea, păstrătoare de tradiții și autoare de versuri – clopoțelul școlii nu răsuna într-o clădire impunătoare, ci dintr-o casă închiriată, cu o singură cameră în care se înghesuiau elevi de toate vârstele. Era anul 1902, iar comunitatea visa la mai mult decât atât pentru copiii săi.

                        Lucrare de Gh. Poenaru 

             (n. 1927, Cotârgaci - d. 1991, București)

Satul avea nevoie de o clădire proprie, iar sprijinul a venit de la unul dintre marii filantropi ai vremii – Vasile Stroescu. În aprilie 1903, Administrația Casei Școalelor anunța că Stroescu donase 50.000 de lei pentru ridicarea a nouă școli rurale, iar printre ele se număra și școala din Cotârgaci. 

Inițial, autoritățile plănuiseră să ridice clădirea pe un teren de 2440 mp, situat la marginea satului, aflat în proprietate publică, însă sătenii își doreau ca școala să fie în inima comunității și în cele din urmă s-a ales un loc central, donat de Ion V. Aprotase.

La sfârșitul secolului XIX, construirea școlilor în România era reglementată cu rigurozitate, iar unul dintre arhitecții acestui sistem a fost Spiru Haret, ministru al învățământului, care a definit conceptul de școală-tip pentru mediul rural. Regulamentul pentru construcția localelor de școli primare urbane și rurale, semnat de regele Carol I la 21 septembrie 1893, prevedea modele clare: școala de cătun cu o singură clasă, școala inferioară cu o singură clasă și locuința învățătorului și școala rurală superioară, cu două sau trei săli de clasă și locuința învățătorului. Chiar și dispunerea vestibulului era reglementată, pentru a asigura funcționalitate și ordine.

Aceste principii au stat la baza înființării primei școli-tip din Cotârgaci.

În anul 1904, clădirea școlii din Cotârgaci era gata, iar pentru prima dată clopoțelul a răsunat în sat dintr-un local propriu. O școală-tip, cu o singură sală de clasă și locuință pentru învățător, se deschidea copiilor dornici să învețe. Ulița din fața școlii prindea viață cu pașii copiilor, care își găseau loc în bănci de lemn, iar glasurile lor răsunau puternic, citind cu voce tare primele litere și cuvinte. Visul unei școli adevărate prindea contur, zi de zi, printre sunetele clopoțelului și murmurul micilor cititori.

Din păcate, lucrările nu au fost dintre cele mai trainice. La doar câțiva ani distanță, în 1911, învățătorul Eugen Cărăuș raporta autorităților nevoia de reparații urgente, de mobilier suplimentar și de împrejmuirea curții.

În ciuda lipsurilor, dascălii își făceau datoria cu pasiune iar școala a devenit repede un centru de educație și cultură pentru comunitate, fapt remarcat de Tiberiu Crudu (1882-1952), director al Şcolii Normale de Învăţători „Mihai Eminescu” (1919-1932), în lucrarea sa "Botoșanii în 1932 - schiță monografică": 

"Prin munca stăruitoare a învăţătorilor, multe şcoli de la sate au fost înzestrate cu biblioteci şi muzee. Un frumos muzeu de mamifere şi păsări împăiate există la  şcoala din Cotârgaci, înjghebat de d-l Adrian Dohotaru."

În perioada interbelică și câțiva ani după marea conflagrație mondială, pe băncile școlii-tip din Cotârgaci au învățat generații întregi de copii, îndrumați de dascăli dedicați precum Adrian și Maria Dohotaru, Mircea Vasiliu și Alexandrina Fisch. Acești învățători au contribuit la formarea unei identități culturale locale și la ridicarea nivelului de educație al satului. Pentru mulți copii din acest sat, dascălii școlii au fost primele modele de viață, oameni care le-au deschis orizonturi noi, dincolo de hotarul satului.

Anica Ciornea, în volumul Viața mea în versuri (Editura Prospexi, 2024), își amintește cu nostalgie de primii ani petrecuți la școala din Cotârgaci. Ea povestește cum, cu toate lipsurile vremurilor de după al doilea război mondial, în mica încăpere înghesuită, învățătura se împletea cu bucuriile copilăriei:

„Tot plutind de fericire, fără griji și fără oftat,

Am învățat și alfabetul la școala noastră din sat,

Într-o mică încăpere, la-ngrămădeală, căci era după război,

Stăteam în bănci și de-a doua și de-a patra, după nevoi.”

Astăzi, școala de odinioară nu mai există. 

Dar memoria ei rămâne vie: o clădire simplă, cu o singură sală de clasă, care a adunat în jurul ei viitorul unei comunități întregi. În băncuțele de lemn, la lumina slabă ce pătrundea prin ferestre, s-au născut visuri care au dus satul mai departe.

Într-o vreme când vorbim despre digitalizare, exod rural și decalaje între sat și oraș, întrebarea este aceeași ca în 1904: unde așezăm școala? La marginea comunității, ca un serviciu secundar, sau în centrul ei, ca fundament al identității și dezvoltării?

Cotârgaciul ne arată că răspunsul corect este al doilea. Pentru că acolo unde sună clopoțelul unei școli, bate inima unei comunități. 

Ciprian Lungu

📜 Referințe bibliografice:

1. Arhivele Naționale ale României – Serviciul Județean Botoșani, Fond „Școala Primară Mixtă Cotârgaci”, cota BT-F-00638 (1904–1976) - 

https://descopera.arhivelenationale.ro/cota/?cid=8013336.

2. Crudu, Tiberiu, Botoșanii în 1932 - schiță monografică, Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, Secţiunea Botoşani, 1932 - https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/61672.

Comuna Roma, județul Botoșani, spre centenar: o privire asupra evoluției administrative

Povestea comunei Roma, județul Botoșani, este una plină de numeroase schimbări, reorganizari și reînființări, care i-au modelat evoluția administrativă de-a lungul ultimului secol.

Satul Roma, care dă numele comunei, își are originile pe o moșie mănăstirească trecută în proprietatea statului, prin actul de secularizare din 1863, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. 

În articolul „Dorobanți, file de monografie”, publicat în Revista Moldovei în anul 1927, învățătorul A. I. Constantinescu prezintă detalii despre succesiunea împroprietăririlor acordate unor locuitori din zonă, până la desființarea moșiei, care fusese administrată odinioară de călugări de la Muntele Athos.

Astfel, în anul 1869 se împroprietăresc, numai pe o porțiune din cuprinsul acestei moșii foste mănăstirești, un număr de 399 clăcași, dintre care 110 clăcași din satul Teișoara, 239 clăcași din satul Costești si 50 clăcași din satul Cotârgaci.

Clăcașii reprezentau țărani așezați pe moșii boierești, domnești sau mănăstirești, care erau obligați să achite proprietarului chiria pământului prin prestarea unei munci obligatorii, denumită clacă. Legea Caragea preciza în mod expres durata acestei prestații, stipulând că „... clăcașul este dator să muncească pentru stăpânul moșiei 12 zile pe an...”.

După războiul pentru independență, în 1879, au fost împroprietăriți încă 244 de clăcași, însurăței de la 1864, aduși din diferite sate ale moșiei, moment în care s-a înființat satul Dorobanți.

În perioada 1897–1898, statul a procedat la vânzarea aproape integrală a restului fostei moșii mănăstirești, împărțind terenul în loturi de câte 5 hectare, fiecare parcelă beneficiind de un amplasament destinat construirii unei locuințe - un loc de casă. Aceste loturi au fost destinate înființării unui nou sat, Roma, amplasat la vest de vechiul sat Teișoara. Cei 527 de cumpărători ai terenurilor erau persoane fără pământ, care, prin achiziția acestor parcele, au devenit fondatorii comunității Roma, punând astfel bazele dezvoltării așezării și conturând identitatea sa de-a lungul timpului. La 29 de ani de la înființarea sa din 1897, în anul 1926, Roma avea să devină, pentru prima oară, comună.

Din marea moșie mănăstirească de odinioară a rămas doar o pădure de aproximativ 50 de hectare, aflată la vest de satul Dorobanți, cunoscută și azi cu numele de "Pădurea Statului". 

Structura administrativă actuală a comunei Roma s-a conturat în timp, printr-o serie de reorganizări succesive. Aceste transformări sunt consemnate pe portalul de căutare arhivistică al Arhivelor Naționale, în secțiunea dedicată istoriei instituționale a comunei Roma, care acoperă perioada 1898–1989.

Iată așadar linia cronologică administrativă a comunei Roma:

• 1908 – Satul Roma, alături de Dorobanți, Nicșeni, Roma de Sus, Roma de Jos și Teișoara, formează comuna Nicșeni;
• 1925 – Se emite actul de înființare a comunei Roma, cu satele Cotârgaci, Roma de Jos, Roma de Sus și Teișoara;
• 1926 - Comuna Roma începe sa funcționeze efectiv ca unitate administrativă locală;
• 1929 – Comuna Roma se desființează; toate satele sale, alături de alte localități, reintră în componența comunei Nicșeni;
• 1932 – Comuna Roma renaște, preluând satul Cotârgaci (de la comuna Leorda) și satele Roma de Sus, Roma de Jos și Teișoara (de la comuna Nicșeni);
• 1939 – Fără satul Cotârgaci, comuna Roma se unește din nou cu comuna Nicșeni;
• 1942 – Autoritățile resping cererea locuitorilor din Roma și Teișoara de a se desprinde de comuna Nicșeni, considerând-o nejustificată din perspectiva tradiției administrative, Roma fiind comună un timp scurt, inițial între anii 1926 - 1929;
• 8 iunie 1946 – Se aprobă reînființarea comunei Roma, cu Roma de Sus, Roma de Jos, Teișoara și Cotârgaci;
• 1950 – Comuna Roma devine parte a raionului Botoșani, având satele Cotârgaci, Roma și Teișoara;
• 1968 – Reforma administrativă aduce comuna Roma în actualul județ Botoșani, având satele Cotârgaci și Roma (Teișoara fiind contopită cu Roma).

Anul viitor marcăm un moment istoric important — 100 de ani de la înființarea comunei noastre. Această aniversare ne oferă prilejul de a onora trecutul și de a celebra identitatea, valorile și tradițiile care ne unesc.

Ciprian Lungu 

Referințe bibliografice:

1. A. I. Constantinescu, Comuna Dorobanți,  schiță monografică, Revista Moldovei, Nr. 1-3, 1927, pag. 43-46,  https://dspace.bcu-iasi.ro/static/web/viewer.html?file=https://dspace.bcu-iasi.ro/bitstream/handle/123456789/94028/Constantineanu%2c%20A.I.%2c%20Comuna%20Dorobanti%20%28schita%20monografica%29%2c%20Revista%20Moldovei%2c%20An.6%2c%20Nr.1-3%2c%201927%2c%20p.43-46.pdf?sequence=1&isAllowed=y

2. Arhivele Naționale - Portal de căutare arhivistică: https://descopera.arhivelenationale.ro/cota/?cid=8012857

Originea a două toponime vechi: "Dealul La Iepărie" și "Iazul La Iepărie"

În vechime, dealul pe care urcă drumul comunal 66 spre Cotârgaci, trecând prin Cotrâgăcica, era cunoscut sub denumirea de "Dealul Iepăriei". Terenul din Roma care astăzi servește drept imaș, delimitat de intrarea în Joian (cunoscut odinioară ca "Hârtopul lui Joian"), de podul „La Neamțu” și de apropierea drumului care coboară din Roma de Jos spre biserică, era odinioară acoperit de un luciu de apă — un iaz numit „La Iepărie”.

Semnificația acestor două denumiri de locuri - "Iazul La Iepărie" și "Dealul Iepăriei" - care apar și pe harta intitulată Moldavia (1892–1898), disponibilă în format digital pe platforma Hărți Arcanum - este elucidată de învățătorul A. I. Constantinescu în articolul său „Comuna Dorobanți (Schiță monografică)”, publicat în Revista Moldovei, nr. 1–3, din anul 1927. Revista este oferită, de asemenea în format digital, de Biblioteca Centrală Universitară "Al. I. Cuza" din Iași. 

În articolul citat, A. I. Constantinescu susține că, inițial, moșia pe care avea să se înființeze satul Roma, începând cu anul 1897, se afla sub administrația călugărilor de la Muntele Athos. Ulterior, domeniul a fost preluat spre folosință de otomani, care utilizau aceste terenuri pentru adăpostirea hergheliilor de iepe aduse din Moldova ca parte a tributului impus de Poarta Otomană. Este vorba despre așa-numitul haraci în natură, care, alături de plata în bani, presupunea și predarea unor bunuri strategice pentru acele timpuri — printre care și iepe fătătoare (iepe tinere, apte pentru reproducere) — necesare înzestrării cavaleriei otomane, un segment esențial al forței militare a imperiului.

Moldova era recunoscută pentru crescătoriile de cai din zonele de șes și coline, iar calul moldovenesc era apreciat pentru rezistență și anduranță.

Iepele fătătoare erau selecționate de către delegații otomani sau de boieri desemnați de domnitor, care organizau adunarea și predarea lor în puncte prestabilite. Odată hergheliile formate, începea deplasarea către sud, cu opriri pentru iernat, refacere și aprovizionare. 

O astfel de zonă, situată la marginea actualei vetre a satului Roma, era folosită pentru iernatul acestor animale. Aici erau instalate staniști, adică adăposturi temporare pentru herghelii, iar locul devenise atât de cunoscut pentru această funcție încât a dat naștere unui toponim: "La Iepărie". 

În acea perioadă, terenul era acoperit de un luciu de apă ce înconjura așezarea spre apus și spre miazănoapte. Din această întrebuințare funcțională a locului a provenit și toponimul, astăzi dispărut odată cu iazul: „La Iepărie”.

Odată cu desființarea iazului și încetarea utilizării sale ca spațiu pentru iernatul iepelor, numele „La Iepărie” a ieșit din uz. La fel, a trecut în uitare și numele dealului către Cotârgaci. 

Când funcțiunea unui loc dispare, toponimul care o desemna își pierde treptat sensul și relevanța în conștiința comunității. Este un proces firesc, prin care limbajul și memoria locală se adaptează noilor realități, iar toponimele care nu mai reflectă un cadru funcțional concret tind să se piardă, rămânând cel mult ca ecouri în documente sau în amintirea celor mai vârstnici.

Ciprian Lungu