La începutul secolului XX, în Cotârgaci, comuna Roma, județul Botoșani, în micul sătuc așezat între dealuri și fânețe – așa cum îl alintă Anica Ciornea, păstrătoare de tradiții și autoare de versuri – clopoțelul școlii nu răsuna într-o clădire impunătoare, ci dintr-o casă închiriată, cu o singură cameră în care se înghesuiau elevi de toate vârstele. Era anul 1902, iar comunitatea visa la mai mult decât atât pentru copiii săi.
Lucrare de Gh. Poenaru
(n. 1927, Cotârgaci - d. 1991, București)
Satul avea nevoie de o clădire proprie, iar sprijinul a venit de la unul dintre marii filantropi ai vremii – Vasile Stroescu. În aprilie 1903, Administrația Casei Școalelor anunța că Stroescu donase 50.000 de lei pentru ridicarea a nouă școli rurale, iar printre ele se număra și școala din Cotârgaci.
Inițial, autoritățile plănuiseră să ridice clădirea pe un teren de 2440 mp, situat la marginea satului, aflat în proprietate publică, însă sătenii își doreau ca școala să fie în inima comunității și în cele din urmă s-a ales un loc central, donat de Ion V. Aprotase.
La sfârșitul secolului XIX, construirea școlilor în România era reglementată cu rigurozitate, iar unul dintre arhitecții acestui sistem a fost Spiru Haret, ministru al învățământului, care a definit conceptul de școală-tip pentru mediul rural. Regulamentul pentru construcția localelor de școli primare urbane și rurale, semnat de regele Carol I la 21 septembrie 1893, prevedea modele clare: școala de cătun cu o singură clasă, școala inferioară cu o singură clasă și locuința învățătorului și școala rurală superioară, cu două sau trei săli de clasă și locuința învățătorului. Chiar și dispunerea vestibulului era reglementată, pentru a asigura funcționalitate și ordine.
Aceste principii au stat la baza înființării primei școli-tip din Cotârgaci.
În anul 1904, clădirea școlii din Cotârgaci era gata, iar pentru prima dată clopoțelul a răsunat în sat dintr-un local propriu. O școală-tip, cu o singură sală de clasă și locuință pentru învățător, se deschidea copiilor dornici să învețe. Ulița din fața școlii prindea viață cu pașii copiilor, care își găseau loc în bănci de lemn, iar glasurile lor răsunau puternic, citind cu voce tare primele litere și cuvinte. Visul unei școli adevărate prindea contur, zi de zi, printre sunetele clopoțelului și murmurul micilor cititori.
Din păcate, lucrările nu au fost dintre cele mai trainice. La doar câțiva ani distanță, în 1911, învățătorul Eugen Cărăuș raporta autorităților nevoia de reparații urgente, de mobilier suplimentar și de împrejmuirea curții.
În ciuda lipsurilor, dascălii își făceau datoria cu pasiune iar școala a devenit repede un centru de educație și cultură pentru comunitate, fapt remarcat de Tiberiu Crudu (1882-1952), director al Şcolii Normale de Învăţători „Mihai Eminescu” (1919-1932), în lucrarea sa "Botoșanii în 1932 - schiță monografică":
"Prin munca stăruitoare a învăţătorilor, multe şcoli de la sate au fost înzestrate cu biblioteci şi muzee. Un frumos muzeu de mamifere şi păsări împăiate există la şcoala din Cotârgaci, înjghebat de d-l Adrian Dohotaru."
În perioada interbelică și câțiva ani după marea conflagrație mondială, pe băncile școlii-tip din Cotârgaci au învățat generații întregi de copii, îndrumați de dascăli dedicați precum Adrian și Maria Dohotaru, Mircea Vasiliu și Alexandrina Fisch. Acești învățători au contribuit la formarea unei identități culturale locale și la ridicarea nivelului de educație al satului. Pentru mulți copii din acest sat, dascălii școlii au fost primele modele de viață, oameni care le-au deschis orizonturi noi, dincolo de hotarul satului.
Anica Ciornea, în volumul Viața mea în versuri (Editura Prospexi, 2024), își amintește cu nostalgie de primii ani petrecuți la școala din Cotârgaci. Ea povestește cum, cu toate lipsurile vremurilor de după al doilea război mondial, în mica încăpere înghesuită, învățătura se împletea cu bucuriile copilăriei:
„Tot plutind de fericire, fără griji și fără oftat,
Am învățat și alfabetul la școala noastră din sat,
Într-o mică încăpere, la-ngrămădeală, căci era după război,
Stăteam în bănci și de-a doua și de-a patra, după nevoi.”
Astăzi, școala de odinioară nu mai există.
Dar memoria ei rămâne vie: o clădire simplă, cu o singură sală de clasă, care a adunat în jurul ei viitorul unei comunități întregi. În băncuțele de lemn, la lumina slabă ce pătrundea prin ferestre, s-au născut visuri care au dus satul mai departe.
Într-o vreme când vorbim despre digitalizare, exod rural și decalaje între sat și oraș, întrebarea este aceeași ca în 1904: unde așezăm școala? La marginea comunității, ca un serviciu secundar, sau în centrul ei, ca fundament al identității și dezvoltării?
Cotârgaciul ne arată că răspunsul corect este al doilea. Pentru că acolo unde sună clopoțelul unei școli, bate inima unei comunități.
Ciprian Lungu
📜 Referințe bibliografice:
1. Arhivele Naționale ale României – Serviciul Județean Botoșani, Fond „Școala Primară Mixtă Cotârgaci”, cota BT-F-00638 (1904–1976) -
https://descopera.arhivelenationale.ro/cota/?cid=8013336.
2. Crudu, Tiberiu, Botoșanii în 1932 - schiță monografică, Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, Secţiunea Botoşani, 1932 - https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/61672.
