Biserica din sat, "Sfânta Cuvioasă Parascheva", i-a rămas toată viața un reper constant, de la copilărie, prin anii studenției la Iași (unde mergea la moaștele sfintei) și până la maturitate la București. Autoarea poartă în minte, ca pe o icoană vie, imaginea părinților înlăcrimați fluturându-și mâinile ca niște aripi de pe deal, binecuvântându-și copiii plecați în lume „să-și agonisească o altă pâine”.
Iată textul integral – o adevărată odă adusă satului natal, credinței și rădăcinilor țărănești.
Aduceri aminte
Satul Roma, din județul Botoșani a luat ființă după Războiul de Independență când pe aceste locuri au fost împroprietăriți țărani veniți de prin părțile Sucevei. Familia Ileana și Dumitru Cârcu, bunicii mei din partea mamei, precum și familia Domnica și Gheorghe Constantineanu, veneau din Adâncata Sucevei. Familia Marta și Gheorghe Prepelită, bunicii mei din partea tatei, înrudită cu matematicianul Dimitrie Pompeiu, venea din Dămăcheni – Dorohoi. Și așa, când eram copil, oamenii bătrâni își aminteau de rudele lor din locurile de unde veniseră.
Satul meu e tare frumos, nu doar pentru faptul că îl văd mai mult afectiv. Așezat pe două dealuri paralele, tăiate de un râu care își varsă apele într-un iaz, a primit denumirea de Roma, fiind pus în relație cu capitala Italiei, așezată pe șapte coline. Comuna e formată din Roma de Sus, pe care domină maiestoasă, cu turla înfiptă în nori și în suflete, Biserica cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, și Roma de Jos, unde se află cel mai vechi cimitir al satului. În ambele sate sunt școli cu biblioteci, dar centrul administrativ este în Roma de Sus.
De curând am citit o informare privind transformările prin care a trecut localitatea în ultimele șapte decenii. Dezvoltare, transformare, durere și speranță, ca în toată țara noastră bântuită de vârtejurile istoriei. N-am găsit însă nici un cuvânt despre biserică, adică despre sufletul satului, pe care îl văd, ca acum peste 70 de ani, cu grupuri de oameni necăjiți, dar bucuroși sufletește, îndreptându-se cu încredere și speranță spre sfântul locaș. În 1959, de Sfânta Treime, îl văd pe preotul Gh. Ioniță, cu Sfânta Cruce și cu icoana Sfintei Cuvioase Parascheva în mâini, în fruntea mulțimii revoltate, în procesiune, apărând credința ortodoxă. Văd eroi și martiri ai credinței, dintre care unii, prin comportamentul lor eroic, au uimit întreaga Românie. În cinstea jertfei lor, urmașii au ridicat o troiță, în fața bisericii. Înlăcrimați, simțim mândria jertfei pentru credința concetățenilor noștri din satul copilăriei.
Îi văd pe mama Aneta și pe tata Ilie, încovoiati pe coarnele plugului sau cu brațele însângerate legând snopii cu spicele de grâu, strigând la Dumnezeu după ajutor. Văd Biblia lor cu urme de lacrimi, subliniată și cu adnotări din scoarță în scoarță, aud rugăciunile și Psalmii cântați seară de seară. În grădina copilăriei aud strigătul lor spre Cer: „Doamne ajută-ne!” Strigătul lor – ce rugăciune îl poate egala? Acolo se repetau scene întâmplate în Israel, pe vremea Domnului Iisus, sosit să ne mântuiască.
Cum ai putea uita Cuvântul care răsuna în casă? Cum ai putea uita cântecele religioase ridicate spre Cer de cântărețul Ilie, în biserica satului? Cum ai putea uita bucuriile de la unele cununii și botezuri, în vreme ce oamenii trăiau simplu, aproape de natură, așa cum se mai trăiește în mănăstirile de obște? Cum aș putea uita convoaiele mortuare precedate de icoane-prapuri și gropile cimitirului, care, de mică, m-au familiarizat cu Dincolo, cu începutul veșniciei, în rai sau în iad?
Satul meu e un loc fără egal, unic în lume, fiindcă e al meu! Eu am fost formată din duhul credinței și din țărâna satului. Cei care, datorită împrejurărilor, își părăsesc locurile natale iau cu ei ceva din cerul, din biserica, din florile și țărâna satului, din vocile dragi ale părinților, din îndrumările preoților și ale învățătorilor. Iau cu ei speranțele și visurile copilăriei, dar și lacrimile încercărilor și jalea din fața mormintelor. Ei văd chipuri, demult cu aripi de îngeri, care, în Cer, se roagă pentru noi, și aud vocile lor strigându-și durerile în biserica satului...
În centrul acestor copleșitoare aduceri-aminte stă biserica, patronată de Sfânta Cuvioasă Parascheva care m-a însoțit peste tot în viață. Ca studentă la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași, mergeam la Sfânta Liturghie de la Mitropolie, unde îi sunt sfintele moaște, apoi, la București, unde, nu departe de locuință, într-o bisericuță modestă, pe care o patronează, simt transferată biserica copilăriei mele din comuna Roma. Simt cum, alături de ceilalți sfinți, Sfânta Cuvioasă Parascheva se roagă pentru noi.
Și azi, la 75 de ani, mă urmărește o imagine, ca o icoană. Când plecam spre Botoșani, mă opream pe dealul din Roma de Jos, pe unde trecea drumul. De acolo priveam ca un rămas bun Roma de
Sus. Pe vârful dealului, aproape de biserică, sub streașina dinspre răsărit a casei părintești, văd, ca niște aripi, fluturând, mâinile părinților, care, înlăcrimați, își luau rămas-bun de la copiii plecați în necunoscut să-și agonisească o altă pâine, binecuvântându-ne.
Doamne, pentru rugăciunile Măicuței Domnului, ale Puterilor Cerești și ale tuturor sfinților în frunte cu Sfânta Cuvioasă Parascheva, ai grijă de noi pelerini. Amin.
Prof. univ. dr. Dinuța Marin
Referințe bibliografice
1. Marin, Dinuța, Biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, 2012, București, p. 22.
