Chipuri și locuri – o expoziție de artă vizuală ca o confesiune colectivă

Expoziția de artă vizuală „Chipuri și locuri” reunește  lucrări ale pictorului Gh. Poenaru, în care chipul omenesc devine centrul unei lumi pline de semnificații. Artistul surprinde în portrete, alături de prezența fizică și ecouri ale sufletului, întipărite pe chipuri: bucuria și seninătatea, melancolia și tristețea, tăria interioară sau misterul privirilor. Astfel că, prin portrete și peisaje, suntem invitați să descoperim nu doar chipuri și spații, ci și poveștile, emoțiile și memoria pe care acestea le poartă.

Chipurile – mărturii ale sufletului

Fiecare chip pictat este o poveste în sine – uneori luminoasă și blândă, alteori marcată de umbre și neliniști. În expresiile oamenilor regăsim frumusețea fragilă a umanității, dar și forța discretă a destinelor care se așază în timp. 

Privirea devine limbaj, zâmbetul devine mărturisire, iar tăcerea chipului pictat vorbește adesea mai mult decât cuvintele.

Privirea este, așadar, limbajul central al portretelor semnate de Gh. Poenaru. Într-o singură expresie putem descoperi seninătatea unei inimi împăcate sau neliniștea unui gând ascuns. Zâmbetele abia schițate și atât de rare în lucrările lui Gh. Poenaru transmit licăriri de bucurie și tandrețe, în timp ce trăsăturile tensionate lasă să se ghicească tristețe, melancolie sau chiar resemnare. Artistul folosește lumina și culoarea pentru a amplifica aceste stări: tonurile calde dau viață și speranță, pe când umbrele și contrastele adâncesc misterul. Astfel, chipurile pictate devin mărturii ale sufletului uman, punând în fața privitorului o paletă bogată de emoții.

Dincolo de culoare și formă, pictorul surprinde trăsătura universala a fragilității umane. Priviri coborâte și colțuri ale gurii lăsate dezvăluie tristețe și melancolie. Alte chipuri poartă urmele durerii, cu trăsături tensionate, riduri adânci și ochi umbriți de suferință. În unele portrete se ghicește neliniștea sau teama, ochii mari și sprâncenele ridicate trădând o lume interioară frământată. Chipurile singuratice, cu privirea pierdută, par să vorbească despre cine știe ce doruri neostoite.

Chipurile, în viziunea artistică a lui Gh. Poenaru, sunt oglinzi ale sufletului, prin care artistul vorbește despre bucurii și tristeți, despre forța interioară sau misterul vieții. Lumina și culoarea nu sunt doar instrumente plastice, ci și limbaje emoționale: tonurile calde inspiră speranță, iar umbrele adâncesc introspecția.

Locurile – spații ale memoriei

Alături de aceste portrete, artistul a așazat și locuri încărcate de memorie – spații rurale și urbane, peisaje și colțuri de sat, în care se simte aceeași vibrație afectivă. 

„Locurile” nu sunt simple fundaluri, ci devin parte din identitatea chipurilor, creând împreună o legătură vie între oameni și spațiul lor.

În pictura lui Gheorghe Poenaru, chipurile și locurile se completează reciproc – oamenii dau viață spațiilor, iar locurile dau rădăcini oamenilor. Chipurile vorbesc despre vieți și destine, iar locurile despre rădăcini și identitate. Împreună, ele alcătuiesc un univers artistic care atinge sensibilitatea fiecărui vizitator. Chipurile vorbesc despre bucurii, doruri și tăceri, iar locurile completează această poveste, așezând-o într-un cadru de recunoaștere și apartenență.

Expoziția ca o confesiune colectivă 

Expoziția „Chipuri și locuri” poate fi privită ca o confesiune colectivă, pentru că fiecare portret pictat de Gh. Poenaru poartă nu doar chipul unui om, ci și trăirile unei comunități întregi. Privirile, zâmbetele sau umbrele de pe fețele personajelor devin mărturisiri tăcute ale bucuriilor și durerilor, ale speranțelor și neliniștilor împărtășite de toți. În același timp, locurile reprezentate nu sunt simple peisaje, ci spații de memorie comună, unde se întâlnesc destine individuale și experiențe colective. 

Astfel, „Chipuri și locuri” se dezvăluie ca o expoziție a expresivității și a emoției, o invitație la întâlnirea cu priviri ce spun povești, cu fețe ce poartă destine și cu locuri care dau rădăcini memoriei.

Ciprian Lungu

Albastrul casei natale și roșul legăturii de neam pe ia cusută de Angela Prisacariu - mărturie vie a rădăcinilor sale botoșănene

Textul deosebit de frumos, însoțit de fotografii, al doamnei Angela Prisacariu, originară din Nicșeni, județul Botoșani, postat pe pagina grupului ALTIȚE DE GALAȚI este o confesiune emoționată și, în același timp, o mărturie culturală despre recuperarea și reinterpretarea unei piese de port tradițional – ia. 

Autoarea povestește cu mult har întregul proces de realizare a unei ii și motivațiile afective care au stat la baza acestei munci migăloase, într-o construcție progresivă: de la motoul-reflecție „Dacă nu azi, atunci, când să ne mândrim…” (cu referire la Ziua Universală a Iei), trece prin descrierea tehnică, detaliată (materiale, cusături, cromatică), prin justificarea simbolică (legături cu tradiția, locurile natale), apoi ajunge la dimensiunea personală și identitară.

Mesajul central transmis de Angela Prisacariu este despre ideea de continuitate a tradiției și de mândrie identitară: ia - un obiect vestimentar, dar și o punte între trecut și prezent. Realizarea iei este, pentru autoare, un act de recuperare a memoriei colective, prin folosirea izvoadelor din 1938 și prin evocarea Elenei Cuparencu.

Institutoarea Elena Cuparencu (1887 - 1979),  s-a născut la data de 28 iulie 1887, în localitatea Rachova, din judeţul Neamţ, tatăl fiind învăţător, scrie Gheorghe Median într-un articol dedicat acestei personalităti, publicat în revista Luceafărul pe 28 februarie 2023. În același articol se subliniază: "Dincolo de activitatea didactică, Elena Cuparencu a acordat un interes deosebit artei populare, cu deosebire cusăturilor populare. Ca un autentic etnograf, ea a cules, reprodus şi tipărit sute de modele de cusături pentru costumele populare (în special cămăşi) şi textile de interior, unele fiind publicate în caietele pentru lucru manual amintite mai sus, altele în două culegeri speciale, prima , cu modele de cusături din zona Vrancei  publicată în anul 1916, cea de a doua, cu modele culese din Moldova de Nord şi Bucovina, în anul 1926. În ultima parte a vieţii, a publicat, la Iaşi volumele de cusături ,,Izvoade moldoveneşti” -1970, ,,Izvoade din zona Iaşului”, 1970 şi ,,Cadre moldoveneşti din zona Iaşului”, 1975. Ultima sa carte ,,Motive şi ii”, a apărut postum, tot la Iaşi, în anul 1980."

"Este un model ales cu inima fiind din partea locului meu natal, asa cum îmi place mie sa spun, că Dorohoiul se află în spatele casei mele. Astfel îmbogățesc și repun în valoare Zestrea Dorohoiului. Menționez că din Cartea Izvoade de ii - Caietul 2, adunate de doamna Elena Cuparencu, 1938, Dorohoi, am ales Modelul 12. Am respectat planșa, însă am personalizat-o un pic. Mânecile le-am încheiat cu manșetă iar la gât i-am pus bentiță."

Angela Prisacariu își prezintă ia creată ca un spațiu narativ și simbolic, unde semnele cusute, culorile și materialele poartă semnificații multiple: credință, familie, puritate, sacrificiu, apartenență.

"Pe mâneci am cusut trei rânduri de drumuri care în căderea lor sunt infinite. Prin partea locului nostru se spune că aceste drumuri sunt cam așa: cel din mijloc este drumul către biserică, iar cele laterale, unul duce la părinți iar celălalt la nași."

"Fiind fiică a acestor locuri botoșănene, îmi amintesc cu drag că în această zonă casele erau văruite în nuanțe de albastru (diferite tonuri). Interiorul lor era cu siniliu, albastru ca cerul senin. Mama mea spunea că siniliul reprezintă puritate, seninătate, liniște și echilibru în casă. Ei bine, am pus această culoare pe ia mea, să mă simt acasă. Apoi, am pus mult roșu, am încheiat-o cu roșu care înseamnă legatura de neam, dar și simbolizând-o pe doamna Elena Cuparencu, o eroină, să spunem, a Dorohoiului, care la vârsta de 58 de ani a donat sânge de 84 de ori pentru soldații răniți de pe front. Aceste doua culori inscripționate reprezintă povestea Dorohoiului, sentimentul cu care am rămas eu și care ma leagă de aceste locuri."

Remarcăm valoarea documentară a textului postării Angelei Prisacariu:  înregistrează sursa modelului (Izvoade de ii – Caietul 2, Planșa 12), materialele și firele folosite, tehnicile de cusătură (cruciulițe, lănțișor, șatran etc.), simbolurile tradiționale (drumurile, culorile, formele geometrice). Prin descrierea cromaticii inspirate din arhitectura rurală („siniliul caselor”), se creează o punte între mediul construit și costumul popular, ceea ce îmbogățește lectura.

"Ia este lucrata pe pânză Pastel natur cu fir negru de mătase vierme, LANA GATTO, iar celelalte culori cu fir jurubița ANCHOR. Pentru înnobilarea ei am folosit  firul metalic auriu și argintiu, MADEIRA, achiziționat de la Merceria IElena, Galați. Paietele sunt din aur și argint, iar mărgelele de nisip PRECIOSA, achiziționate de la DRAG DE CUSUT.

"Ia are un model cu boboci în altiță, iar râurile de pe mâneci sau drumurile cum se mai numesc la noi, sunt bătătorite de o parte și de alta cu flori stilizate."

"Incretul este ornamental de culoare ocru. Cromatica culorilor am ales-o cosultându-mă cu doamna Cornelia Jipa, căreia îi mulțumesc pe această cale. Semnele cusute sunt: cruciulițe, la fir, lănțișor, șinătău, scărițe, șatranul în incret. Am încheiat-o cu semnul  puricel."

"Per total, pe ie întâlnim triunghiuri cu vârful în sus și în jos, pătrate, romburi, dreptunghiuri, crucea. Toate reprezintă,  divinitate, credință,  fertilitate, echilibru..." 

"Catrința și brâul sunt și ele  pentru prima data scoase în lume și aparțin tot acestei zone. Sunt lucrate pe comandă la Atelierul Boolendre Tradiționale Văculești de prin împrejurimile Dorohoiului. Mulțumesc Boolendre Tradiționale, pe această cale, dar și domnului Ciprian Lungu de la Asociația Culturală "VIVAT ROMA", Botoșani, care m-a pus în contact cu Boolendre Tradiționale!"

Scrierea Angelei Prisacariu are o puternică încărcătură autobiografică: autoarea, originară din Nicșeni, se poziționează ca „fiică a locurilor botoșănene” și așază în ie propriile amintiri și legături familiale. Alegerea culorilor (albastru pentru puritate și sentimentul de acasă, roșu pentru neam și pentru Elena Cuparencu) arată cum ia devine un palimpsest emoțional. Prin aceste detalii, se construiește o identitate dublă: personală (dorul de acasă, legătura cu mama) și colectivă (povestea Dorohoiului, sacrificiul eroic al Elenei Cuparencu).

Limbajul este cald, familiar, colocvial, cu inserții de termeni tehnici din domeniul etnografiei și croitoriei. Se remarcă un balans între exactitate (denumirea firelor, a materialelor, a cusăturilor) și emoție (povestirea amintirilor din copilărie, recunoștința față de persoane implicate).

Tonul este solemn și entuziast, dar nu lipsit de ironie blândă și umor: "Sub deschiderea de la gura iei stă de strajă, ochiul. Așadar, fiți atente, sunt cu ochii pe voi!"

Textul postat este un act de patrimoniu personal, dar și un gest de valorizare comunitară: nu este vorba doar de „ia mea”, ci și de „Zestrea Dorohoiului”. Prin fir, culoare și migală, Zestrea Dorohoiului continuă să fie repusă în valoare și să inspire generațiile actuale. Dincolo de tehnica migăloasă a cusăturii, avem o țesătură de amintiri, simboluri și emoții, care face ca ia să nu fie doar o piesă de costum popular, ci o poveste purtată pe pânză. Prin îmbinarea elementelor tehnice cu cele simbolice și afective, textul capătă o frumusețe eseistică – seamănă cu un jurnal cultural. 

Conținutul postării Angelei Prisacariu poate fi citit și ca o declarație de apartenență și de responsabilitate culturală: păstrarea și promovarea tradiției devine o datorie morală și identitară pentru fiecare.

Ciprian Lungu

Referințe: 

1. Postarea Angelei Prisacariu însoțită de fotografii pe Grupul ALTIȚE DE GALAȚI: https://www.facebook.com/share/p/1MT146Jaae/

2. https://luceafarul.net/respect-pedagogului-roman-elena-cuparencu-1887-1979

Alte fotografii postate de autoare:

O sală de clasă, de altădată

Când vorbim despre școala de altădată, ne gândim adesea la rigoare, simplitate și la atmosfera de respect ce plutea între pereții claselor. 

Un manual scolar de geografie a județului Botoșani pentru clasa a II-a primară de la începutul secolului al XX-lea, scris de Tiberiu Crudu și M. Apostol, ne oferă planul unei săli de clasă rurală, relevant pentru înțelegerea modului în care era conceput procesul educațional în epocă. Reprezentarea grafică ilustrează atât preocupările legate de disciplină și vizibilitate, cât și rolul pe care spațiul îl avea în modelarea relației dintre elev și dascăl.

Aceasta schiță veche - manualul amintit a fost publicat cu aprobarea Ministerului Instrucțiunii Publice în anul 1934, ne arată cu claritate cum era organizată o sală de clasă în acea perioadă și ne ajută să ne imaginăm pașii copiilor de altădată în drumul lor spre carte.

Când elevii pășeau peste pragul de lemn, lăsând în urmă ulița satului, erau întâmpinați de o încăpere simpla dar luminoasă, în care ordinea și cumpătarea se citeau la fiecare pas.

În partea din față, în stânga, se afla catedra – probabil o masă masivă, din scânduri groase, unde stătea învățătorul. Chiar lângă ea, puțin oblic, era așezată tabla neagră, pe care se scria cu cretă albă.

În mijlocul clasei se înșirau, pe rânduri ordonate, băncile de lemn, lungi, cu scaune fixate de ele. Elevii stau câte doi sau trei, drepți și atenți, cu tăblițele sau cărțile în față. Nu lipseau tocurile și calimările de cerneală așezate la locurile lor pe bancă.

Pe partea dreaptă a sălii de clasă, aproape de colțul din față, trona soba, care iarna răspândea căldură, iar lângă ea se vede cuierul, unde hainele groase își găseau locul. În zilele friguroase, cu siguranță copiii se îngrămădeau lângă sobă să-și încălzească mâinile și spatele înghețate. 

Ferestrele dau spre răsărit și apus, lăsând lumina să cadă peste rândurile de elevi. Învățătorul are toată clasa în fața ochilor: tabla, băncile, chiar și soba.

O atmosferă sobră. Se simte miros de lemn vechi, de fum ușor și de cerneală. Într-o astfel de sală modestă, generații întregi au învățat literele și socotelile de bază.

Din perspectiva pedagogică, planul clasei indică o structură clară și funcțională. Catedra este amplasată în partea stângă, în apropierea tablei, ceea ce permitea învățătorului să supravegheze întreaga încăpere și să mențină contactul vizual cu toți elevii. În centrul sălii se regăsesc băncile, dispuse riguros pe rânduri, simbol al ordinii și al uniformizării.

Această organizare reflectă un model educațional vertical, în care învățătorul deținea autoritatea absolută, iar elevii erau receptori ai cunoștințelor transmise frontal.

Între acei pereți, cu miros de lemn vechi și fum de sobă, se nășteau însă visuri mari. Acolo se legau primele slove, se îngânau rugăciuni simple și se făceau primii pași spre înțelegerea lumii. Sala mică de școală era, pentru mulți, poarta către un alt univers – cel al cunoașterii.

Un element definitoriu al sălilor de clasă din mediul rural era soba, amplasată de regulă într-un colț. Dincolo de rolul practic – asigurarea încălzirii pe timp de iarnă –, soba devenea un reper afectiv al clasei, locul în jurul căruia se strângeau elevii pentru a se încălzi. Ea indică totodată precaritatea condițiilor materiale și dependența școlii de resurse locale (lemne de foc, întreținerea sobei, a hornurilor de fum etc.).

Notațiile din plan – „Miazănoapte”, „Miazăzi”, „Apus” și „Răsărit” – indică o preocupare pentru orientarea corectă a încăperii în raport cu lumina naturală. Ferestrele, dispuse pe direcția est-vest, asigurau iluminarea uniformă a băncilor, element esențial într-o epocă lipsită de electricitate.

Această organizare, dincolo de detaliile arhitecturale, este expresia unui model educațional tradițional, centrat pe autoritate, disciplină și uniformitate. În același timp, sala de clasă devine un spațiu al socializării comunitare: locul unde copiii satului, indiferent de statutul social, erau puși împreună în băncile de lemn, învățând aceleași litere și aceleași materii.

Astfel, școala era atât un loc de instruire, cât și un instrument de coeziune socială, contribuind decisiv la procesul de modernizare a societății rurale din acea perioadă.

* * *

Iată textul, deosebit de frumos, din manualul de geografie din 1934, pentru elevii de clasa a II-a, în care sunt prezentate, într-un mod accesibil vârstei lor, elemente simple de planificare. Copii erau învățați că întâi trebuie să "ne chitim și plănuim fel și chip" pentru a ne atinge obiectivele și în final "să iasă lucru frumos și bun", așa cum trebuie să fie și planul clasei.

---

{Planul clasei.

— „Astăzi a fost odată, ca niciodată, mamă!„ spuse Cosînzeana, venind dela școală. „Astăzi ne-a întrebat domnul, dacă ne mai place să ne jucăm făcându-ne căsuțe.

Cine era să răspundă: „nu!“ Încă Iliuță P. Ilie a spus că știe el să facă niște căsuțe grozave, din lut, de să juri că-s chiar case adevărate!

Pe urmă, ne-a mai întrebat domnul dacă, atunci când pornim o căsuță, o pornim așa, la întâmplare...“

— „Și voi ce ați răspuns?“ întrebă mama.

— „Ce era să răspundem? Am răspuns că ne gândim mai întâi unde s’o facem și cum s’o facem... Adică ne chitim și plănuim fel și chip, numai să iasă lucru frumos și bun. Și orice om, când își face o casă, nu face la fel? Ba unii oameni își fac mai întâi planul pe hârtie și numai după aceea se apucă de lucru. Ne-a și arătat domnul un plan de acesta: era planul unei biserici.

Ce frumos era planul acela, mamă! Un inginer l-a făcut. Inginerii fac întotdeauna mai întâi niște desene, care se numesc planuri, când au de construit o biserică, o școală, ori chiar un pod, sau o șosea...}

---

Ciprian Lungu

Referințe bibliografice:

1. Crudu, Tiberiu, Apostol, M., Geografia judeţului Botoşani scrisă pentru clasa II-a primară, Editura librăriei și tipografiei "Munca", Botoșani, 1934 -https://dspace.bcu-iasi.ro/static/web/viewer.html?file=https://dspace.bcu-iasi.ro/bitstream/handle/123456789/61663/BCUIASI_CARTE_IIIB-2.443_%5b1934%5d.pdf?sequence=2&isAllowed=y.

Întemeierea primei școli din Teișoara

Prima școală din satul Teișoara a fost înființată la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

Prin adresa nr. 72981/1898, document aflată în arhivele statului, Ministerul Domeniilor Statului comunica faptul că, odată cu parcelarea în loturi a moșiei statului Teișoara–Nicșeni, s-au rezervat terenuri speciale pentru construirea școlii și a bisericii. La scurt timp după această hotărâre, a fost ridicată prima clădire școlară, unde funcționa un singur învățător.

De-a lungul timpului, localul a fost supus mai multor lucrări de reparații, consemnate în anii 1898, 1911 și 1918, semn că obștea satului se îngrijea de bunul mers al învățământului. 

În anii Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare, învățătorul Vasile Andriescu a inițiat constituirea unui Comitet Școlar, menit să vină în sprijinul copiilor sărmani ai satului.

Un episod dureros pentru comunitate s-a petrecut în anul 1945, când localul școlii a fost mistuit de flăcări, din pricina unui coș de fum defect. Cum în sat nu existau case ce puteau fi închiriate pentru desfășurarea cursurilor, iar sătenii erau foarte săraci, s-au făcut demersuri către autorități pentru reconstruirea clădirii, astfel încât copiii să nu rămână fără carte.

Povestea primei școli din Teișoara, azi dispărută, rămâne o mărturie a dorinței de învățătură și a solidarității oamenilor simpli, care au înțeles cât de importantă este educația pentru viitorul satului.

Ciprian Lungu

📜 Referințe bibliografice:

1. Arhivele Naționale, Portal de căutare arhivistică: https://descopera.arhivelenationale.ro/cota/?cid=8013335