Când vorbim despre școala de altădată, ne gândim adesea la rigoare, simplitate și la atmosfera de respect ce plutea între pereții claselor.
Un manual scolar de geografie a județului Botoșani pentru clasa a II-a primară de la începutul secolului al XX-lea, scris de Tiberiu Crudu și M. Apostol, ne oferă planul unei săli de clasă rurală, relevant pentru înțelegerea modului în care era conceput procesul educațional în epocă. Reprezentarea grafică ilustrează atât preocupările legate de disciplină și vizibilitate, cât și rolul pe care spațiul îl avea în modelarea relației dintre elev și dascăl.
Aceasta schiță veche - manualul amintit a fost publicat cu aprobarea Ministerului Instrucțiunii Publice în anul 1934, ne arată cu claritate cum era organizată o sală de clasă în acea perioadă și ne ajută să ne imaginăm pașii copiilor de altădată în drumul lor spre carte.
Când elevii pășeau peste pragul de lemn, lăsând în urmă ulița satului, erau întâmpinați de o încăpere simpla dar luminoasă, în care ordinea și cumpătarea se citeau la fiecare pas.
În partea din față, în stânga, se afla catedra – probabil o masă masivă, din scânduri groase, unde stătea învățătorul. Chiar lângă ea, puțin oblic, era așezată tabla neagră, pe care se scria cu cretă albă.
În mijlocul clasei se înșirau, pe rânduri ordonate, băncile de lemn, lungi, cu scaune fixate de ele. Elevii stau câte doi sau trei, drepți și atenți, cu tăblițele sau cărțile în față. Nu lipseau tocurile și calimările de cerneală așezate la locurile lor pe bancă.
Pe partea dreaptă a sălii de clasă, aproape de colțul din față, trona soba, care iarna răspândea căldură, iar lângă ea se vede cuierul, unde hainele groase își găseau locul. În zilele friguroase, cu siguranță copiii se îngrămădeau lângă sobă să-și încălzească mâinile și spatele înghețate.
Ferestrele dau spre răsărit și apus, lăsând lumina să cadă peste rândurile de elevi. Învățătorul are toată clasa în fața ochilor: tabla, băncile, chiar și soba.
O atmosferă sobră. Se simte miros de lemn vechi, de fum ușor și de cerneală. Într-o astfel de sală modestă, generații întregi au învățat literele și socotelile de bază.
Din perspectiva pedagogică, planul clasei indică o structură clară și funcțională. Catedra este amplasată în partea stângă, în apropierea tablei, ceea ce permitea învățătorului să supravegheze întreaga încăpere și să mențină contactul vizual cu toți elevii. În centrul sălii se regăsesc băncile, dispuse riguros pe rânduri, simbol al ordinii și al uniformizării.
Această organizare reflectă un model educațional vertical, în care învățătorul deținea autoritatea absolută, iar elevii erau receptori ai cunoștințelor transmise frontal.
Între acei pereți, cu miros de lemn vechi și fum de sobă, se nășteau însă visuri mari. Acolo se legau primele slove, se îngânau rugăciuni simple și se făceau primii pași spre înțelegerea lumii. Sala mică de școală era, pentru mulți, poarta către un alt univers – cel al cunoașterii.
Un element definitoriu al sălilor de clasă din mediul rural era soba, amplasată de regulă într-un colț. Dincolo de rolul practic – asigurarea încălzirii pe timp de iarnă –, soba devenea un reper afectiv al clasei, locul în jurul căruia se strângeau elevii pentru a se încălzi. Ea indică totodată precaritatea condițiilor materiale și dependența școlii de resurse locale (lemne de foc, întreținerea sobei, a hornurilor de fum etc.).
Notațiile din plan – „Miazănoapte”, „Miazăzi”, „Apus” și „Răsărit” – indică o preocupare pentru orientarea corectă a încăperii în raport cu lumina naturală. Ferestrele, dispuse pe direcția est-vest, asigurau iluminarea uniformă a băncilor, element esențial într-o epocă lipsită de electricitate.
Această organizare, dincolo de detaliile arhitecturale, este expresia unui model educațional tradițional, centrat pe autoritate, disciplină și uniformitate. În același timp, sala de clasă devine un spațiu al socializării comunitare: locul unde copiii satului, indiferent de statutul social, erau puși împreună în băncile de lemn, învățând aceleași litere și aceleași materii.
Astfel, școala era atât un loc de instruire, cât și un instrument de coeziune socială, contribuind decisiv la procesul de modernizare a societății rurale din acea perioadă.
* * *
Iată textul, deosebit de frumos, din manualul de geografie din 1934, pentru elevii de clasa a II-a, în care sunt prezentate, într-un mod accesibil vârstei lor, elemente simple de planificare. Copii erau învățați că întâi trebuie să "ne chitim și plănuim fel și chip" pentru a ne atinge obiectivele și în final "să iasă lucru frumos și bun", așa cum trebuie să fie și planul clasei.
{Planul clasei.
— „Astăzi a fost odată, ca niciodată, mamă!„ spuse Cosînzeana, venind dela școală. „Astăzi ne-a întrebat domnul, dacă ne mai place să ne jucăm făcându-ne căsuțe.
Cine era să răspundă: „nu!“ Încă Iliuță P. Ilie a spus că știe el să facă niște căsuțe grozave, din lut, de să juri că-s chiar case adevărate!
Pe urmă, ne-a mai întrebat domnul dacă, atunci când pornim o căsuță, o pornim așa, la întâmplare...“
— „Și voi ce ați răspuns?“ întrebă mama.
— „Ce era să răspundem? Am răspuns că ne gândim mai întâi unde s’o facem și cum s’o facem... Adică ne chitim și plănuim fel și chip, numai să iasă lucru frumos și bun. Și orice om, când își face o casă, nu face la fel? Ba unii oameni își fac mai întâi planul pe hârtie și numai după aceea se apucă de lucru. Ne-a și arătat domnul un plan de acesta: era planul unei biserici.
Ce frumos era planul acela, mamă! Un inginer l-a făcut. Inginerii fac întotdeauna mai întâi niște desene, care se numesc planuri, când au de construit o biserică, o școală, ori chiar un pod, sau o șosea...}
Ciprian Lungu
Referințe bibliografice:
1. Crudu, Tiberiu, Apostol, M., Geografia judeţului Botoşani scrisă pentru clasa II-a primară, Editura librăriei și tipografiei "Munca", Botoșani, 1934 -https://dspace.bcu-iasi.ro/static/web/viewer.html?file=https://dspace.bcu-iasi.ro/bitstream/handle/123456789/61663/BCUIASI_CARTE_IIIB-2.443_%5b1934%5d.pdf?sequence=2&isAllowed=y.
