În vechime, dealul pe care urcă drumul comunal 66 spre Cotârgaci, trecând prin Cotrâgăcica, era cunoscut sub denumirea de "Dealul Iepăriei". Terenul din Roma care astăzi servește drept imaș, delimitat de intrarea în Joian (cunoscut odinioară ca "Hârtopul lui Joian"), de podul „La Neamțu” și de apropierea drumului care coboară din Roma de Jos spre biserică, era odinioară acoperit de un luciu de apă — un iaz numit „La Iepărie”.
Semnificația acestor două denumiri de locuri - "Iazul La Iepărie" și "Dealul Iepăriei" - care apar și pe harta intitulată Moldavia (1892–1898), disponibilă în format digital pe platforma Hărți Arcanum - este elucidată de învățătorul A. I. Constantinescu în articolul său „Comuna Dorobanți (Schiță monografică)”, publicat în Revista Moldovei, nr. 1–3, din anul 1927. Revista este oferită, de asemenea în format digital, de Biblioteca Centrală Universitară "Al. I. Cuza" din Iași.
În articolul citat, A. I. Constantinescu susține că, inițial, moșia pe care avea să se înființeze satul Roma, începând cu anul 1897, se afla sub administrația călugărilor de la Muntele Athos. Ulterior, domeniul a fost preluat spre folosință de otomani, care utilizau aceste terenuri pentru adăpostirea hergheliilor de iepe aduse din Moldova ca parte a tributului impus de Poarta Otomană. Este vorba despre așa-numitul haraci în natură, care, alături de plata în bani, presupunea și predarea unor bunuri strategice pentru acele timpuri — printre care și iepe fătătoare (iepe tinere, apte pentru reproducere) — necesare înzestrării cavaleriei otomane, un segment esențial al forței militare a imperiului.
Moldova era recunoscută pentru crescătoriile de cai din zonele de șes și coline, iar calul moldovenesc era apreciat pentru rezistență și anduranță.
Iepele fătătoare erau selecționate de către delegații otomani sau de boieri desemnați de domnitor, care organizau adunarea și predarea lor în puncte prestabilite. Odată hergheliile formate, începea deplasarea către sud, cu opriri pentru iernat, refacere și aprovizionare.
O astfel de zonă, situată la marginea actualei vetre a satului Roma, era folosită pentru iernatul acestor animale. Aici erau instalate staniști, adică adăposturi temporare pentru herghelii, iar locul devenise atât de cunoscut pentru această funcție încât a dat naștere unui toponim: "La Iepărie".
În acea perioadă, terenul era acoperit de un luciu de apă ce înconjura așezarea spre apus și spre miazănoapte. Din această întrebuințare funcțională a locului a provenit și toponimul, astăzi dispărut odată cu iazul: „La Iepărie”.
Odată cu desființarea iazului și încetarea utilizării sale ca spațiu pentru iernatul iepelor, numele „La Iepărie” a ieșit din uz. La fel, a trecut în uitare și numele dealului către Cotârgaci.
Când funcțiunea unui loc dispare, toponimul care o desemna își pierde treptat sensul și relevanța în conștiința comunității. Este un proces firesc, prin care limbajul și memoria locală se adaptează noilor realități, iar toponimele care nu mai reflectă un cadru funcțional concret tind să se piardă, rămânând cel mult ca ecouri în documente sau în amintirea celor mai vârstnici.
Ciprian Lungu
