La 31 octombrie 1882, ziarul Curierul Foaea Intereselor Generale publica, în numărul său 121, un fragment dintr-un raport oficial al prefectului județului Botoșani adresat ministrului cultelor. Documentul face referire, printre altele, la școlile înființate din nou și pe cele îmbunătățite în județ — o temă de interes public major într-o epocă în care alfabetizarea rurală era o prioritate a statului român.
Ziarul publica și o "Listă pentru ofrandele făcute scóleior din județul Botoșani, înfințate din nou în anul curent 1882" — un inventar al contribuțiilor voluntare ale locuitorilor și notabililor locali pentru susținerea deschiderii școlilor.
Printre pozițiile consemnate în lista respectivă se află școala din cătunul Cotârgaci și cea din cătunul Teișoara, ambele aparținând atunci de comuna Costești, plasa Târgul.
Documentul confirmă o practică de finanțare comunitară a școlilor rurale din Botoșani în 1882 — locuitori și arendași contribuind în natură și bani. În epocă, deși Legea instrucțiunii publice din 1864 statuta teoretic obligativitatea și gratuitatea învățământului primar, decalajul structural dintre dezideratul legislativ și realitatea bugetară a comunelor rurale rămânea extrem de mare. Statul centraliza simbolic reforma, însă sarcina implementării cădea pe umerii comunităților locale. În acest context, termenul de „ofrandă”, utilizat de editorii periodicului, depășește sfera semantică a simplei donații, căpătând valențe aproape sacrale: educația era privită ca un act de ctitorie laică.
Contribuțiile înregistrate dezvăluie o mobilizare comunitară remarcabilă:
— locuitorii cătunului au oferit venitul drepturilor lor de cârciumă — adică veniturile provenite din licența cârciumii, un bun comun al satului;
— arendașul Taibis Rosentzvaig a donat tot mobilierul necesar și 100 de franci pentru plata chiriei localului.
Știrea demontează și un stereotip larg utilizat, cel al iarendașului personajul negativ care exploatează țăranii. Știrea din Botoșani ne arată o altă față a realității: arendașul local, Taibis Rosentzvaig, pune umărul decisiv alături de comunitate și cumpără „tot mobilierul necesar” (bănci, catedră, table), plătind din buzunarul propriu și o chirie de 100 de franci pentru ca școala să aibă unde funcționa (deoarece satul nu dispunea de o clădire proprie, cursurile urmau să se țină într-o casă închiriată). Cel mai probabil, copiii urmau să învețe într-o casă țărănească mai spațioasă, închiriată de la un gospodar din sat. Era o practică extrem de comună în epocă, unde „școala” se muta deseori de la un an la altul, în funcție de buget.
Detaliul cel mai important este, fără îndoială, sursa de finanțare aleasă de locuitorii din Cotârgaci și Teișoara care au decis să renunțe la profitul obținut din taxele și drepturile asupra cârciumii satului și să direcționeze acești bani direct către educația copiilor. Practic, într-un mod cât se poate de literal, comunitatea a transformat profitul din alcool în investiție în cultură.
În contextul secolului al XIX-lea în Vechiul Regat (și în special în Moldova, unde se află județul Botoșani), „dreptul de cârciumă” (cunoscut istoric și ca dreptul de proprietate sau propinație) nu era o simplă autorizație de funcționare, ci unul dintre cele mai valoroase și disputate monopoluri economice rurale.
Textul spune că locuitorii au oferit „venitul drepturilor lor de cârciumă”, ceea ce înseamnă că sătenii din Cotârgaci și Teișoara au cedat comunității (în speță, școlii) sumele de bani pe care cârciumarii din sat le plăteau anual sub formă de arendă sau taxă de licență pentru a avea voie să vândă alcool pe teritoriul lor.
Când locuitorii din cele două cătune au cedat acest drept, ei nu au donat „mărunțiș”, ci au renunțat la cea mai sigură și lichidă sursă de venit a comunității lor pentru a o transfera în bugetul școlii.
De menționat că până în 1873, marii boieri dețineau monopolul absolut în satele de pe moșia lor. Nimeni nu putea deschide o cârciumă sau vinde alcool fără permisiunea și taxarea proprietarului pământului. În 1873, guvernul conservator (sub presiunea realităților economice) emite o primă lege care răscumpără parțial aceste drepturi, oferind comunelor rurale posibilitatea de a încasa taxele de licență (băutul în sate) în folosul bugetelor locale. Este exact contextul în care s-au aflat cătunele Cotârgaci și Teișoara în 1882: țăranii aveau deja control asupra acestor venituri și le-au putut dona școlii.
Dincolo de farmecul lexical și de convențiile grafice ale timpului, documentul din Curierul Foaea Intereselor Generale, reflectă capacitatea de mobilizare a unei societăți rurale care, deși marcată de privațiuni structurale, acorda o valoare simbolică majoră instrucției. În absența sprijinului guvernamental, de la centru, s-a activat o neașteptată rețea de solidaritate: obștea, taxele pe monopolul alcoolului și capitalul privat al arendașului au conlucrat pentru a asigura alfabetizarea tinerilor din doua cătune aflate la marginea noului Regat.
Ciprian Lungu
Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare monografică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.
Referință bibliografică:
1. ziarele.arcanum.com: Curierul Foaea Intereselor Generale, Anul 9, Nr. 121 din 31 octombrie 1882.
