Pe 30 mai 1887, ziarul Lupta (Anul IV, Nr. 263) publica o știre scurtă, de câteva rânduri, despre o hotărâre judecătorească pronunțată la Curtea de apel din Galați. Deși textul subliniază importanța cazului, nimic în tonul sec al cronicii juridice nu sugera că acel verdict va conta pentru generații întregi. Și totuși, în dosarul procesului Ralet se ascundea începutul unui sat.
Procesul judiciar de la Galați din anul 1887 care implică numele Ralet face referire la o serie de litigii comerciale și succesorale privind averea familiei Ralet (sau Ralli), una dintre cele mai influente din zona Moldovei. Vornicul Alecu Ralet fusese stăpânul istoric al Bucecei și primul președinte al Judecătoriei Botoșani (în 1832). Fiul său, Dimitrie Ralet (n. cca. 1816, Constantinopol – d. 25 octombrie 1858, Botoșani) a fost un important magistrat, om politic pașoptist și scriitor moldovean din secolul al XIX-lea.
După stingerea prematură din viață a acestuia (fără urmași direcți) și a altor membri ai familiei, uriașa avere funciară (moșiile Bucecea, Nicșani/Nicșeni, Teișoara) a trecut prin numeroase dispute succesorale. Moștenitorii colaterali au intentat proces împotriva Statului Român, solicitând retrocedarea moșiilor care fuseseră preluate de ministerul domeniilor (probabil în urma legilor de expropriere sau a unor succesiuni vacante).
Curtea le-a respins integral pretențiile și a menținut dreptul statului asupra celor trei proprietăți. Statul fusese apărat de avocații M. Schina și Plesnilă, nume celebre în epocă.
În acest fel, moșia Teișoara rămânea proprietate de stat — compactă, disponibilă, cu un destin nescris încă în actele de judecată.
Faptul că procesul s-a judecat la Curtea de apel din Galați (deși moșiile erau în județul Botoșani) indică fie o strămutare a cauzei pentru asigurarea imparțialității (practică uzuală în epocă pentru litigiile cu mize uriașe), fie competența teritorială extinsă pe care Curtea de la Galați o avea în acea perioadă asupra unor districte mari din Moldova. Ziarul subliniază că victoria avocaților Schina și Plesnilă a salvat statul de la plata unor despăgubiri colosale sau de la pierderea unor pământuri extrem de fertile.
În istoriografia modernă, analiza ipotezelor de tip contrafactual („ce s-ar fi întâmplat dacă...”) reprezintă un instrument util pentru a înțelege semnificația reală a unui eveniment istoric sau juridic. Aplicat cazului de față, putem concluziona că verdictul Curții de apel din Galați privind moștenirea Ralet nu a fost doar o rezoluție de drept privat, ci un act decizional care a predeterminat evoluția demografică și administrativă a arealului botoșănean.
Ce s-ar fi întâmplat, așadar, dacă procesul de la Galați din 1887 ar fi fost câștigat de moștenitorii colaterali ai lui Dimitrie Ralet și moșia Teișoara - fostă mănăstirească ar fi trecut de la Domeniile Statului în proprietate boierească privată? Cu siguranță ar fi reconfigurat radical harta administrativă și demografică a zonei.
Dacă verdictul ar fi fost altul, moșia Teișoara intrată în posesie privată — compactă, ar fi fost destinată arendării, în niciun caz parcelării. Statul nu ar mai fi avut temei legal să împartă pământul în 1897 și să-l vândă tinerilor căsătoriți. Fără parcelarea din 1897, nu ar fi existat primii locuitori. Fără ei — nu ar fi existat satul Roma, acum reședință a unei comune centenare.
De asemenea, probabil că apariția unei așezări în această zonă ar fi fost fie amânată cu decenii (posibil până la reforma agrară din 1921), fie compromisă definitiv. Chiar și în eventualitatea unei dezvoltări rurale ulterioare, noua comunitate ar fi avut, în mod evident, o altă denumire oficială, o altă vatră de sat și, cel mai important, o altă structură a primilor locuitori. Matricea socială formată din „însurățeii” împroprietăriți de stat în anul 1897 ar fi fost înlocuită probabil de clăcași, argați sau arendași subordonați casei boierești Ralet.
Contextul istoric al vremii ne arată că în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, statul român gestiona prin ministerul domeniilor un număr considerabil de moșii, foste proprietate boierească sau mănăstirească. Una dintre direcțiile de politică agrară era parcelarea acestor terenuri și vânzarea lor în loturi mici către țăranii fără pământ — în special tinerilor căsătoriți, numiți în actele vremii însurăței. Era un mecanism de colonizare internă, de populare a unor zone cu densitate mică și de creare a micii proprietăți rurale.
Drept consecință, zece ani după procesul Ralet, pierdut de moștenitorii colaterali, în anul 1897, ministerul domeniilor a lotizat moșia Teișoara și a vândut loturi de câte cinci hectare însurăților — tineri căsătoriți veniți din satele din jur, care și-au ridicat case, au lucrat pământul și au dat nume unui loc nou apărut pe hartă și în documentele administrative. Acel loc s-a numit Roma, cu cele două așezări situate pe versante paralele - Roma-de-Sus și Roma-de-Jos.
Știrea din Lupta nu menționează nimic din toate acestea. Nu putea să o facă pentru că nimeni nu putea prevedea ce va aduce viitorul. Dar, iată cum istoria unui loc începe cu un proces pierdut de cineva.
Textul din ziarul Lupta evidențiază caracterul crucial al anului 1897 și arată că înființarea satului Roma nu a fost un fenomen spontan, ci rezultatul direct al unei conjuncturi juridice favorabile statului. Sentința de la Galați din anul 1887 a blocat consolidarea monopolului funciar privat al familiei Ralet, transformând moșia Teișoara dintr-o rezervă compactă într-un areal parcelat, destinat împroprietăririi, definind astfel direct identitatea socială a comunei de astăzi.
Textul - un fel de capsulă a timpului este extrem de interesant și din punct de vedere evolutiv al limbii române, folosind normele ortografice din vechea școală fonetică / ortografia specifică finalului de sec. XIX - prima jumătate a sec. XX.
De observat topica și stilul juridic-jurnalistic: limbajul este sobru, precis, tipic cronicilor judiciare din ziarele de epocă. Sintagma „a apărat pe stat de pretenția reclamanților” are o rezonanță ușor arhaică pentru urechea modernă, dar perfect funcțională și elegantă pentru acele vremuri.
De asemenea, se pot observa câteva particularități grafice și ortografice:
- utilizarea literei „ĭ” (i scurt / semivocalic) la final de cuvânt: Se observa în cuvinte precum erĭ (ieri), moștenitoriĭ (moștenitorii), defunctuluĭ (defunctului), carĭ (care), Botoșanĭ (Botoșani), azĭ (azi), d-niĭ (domnii). Acest „i” cu căciulă (breve) marca faptul că sunetul se pronunță foarte scurt (i palatalizat sau semivocalic), nu ca o silabă completă.
- diftongul „aŭ” scris cu „ŭ” semivocalic: În verbul cereaŭ (cereau), litera „u” poartă semnul de scurt (breve), marcând clar pronunția într-o singură silabă.
- utilizarea lui „î” în interiorul cuvântului: hotărîrea (astăzi scris cu „â” din considerente etimologice: hotărârea).
Câteva aspecte lexicale și intactice ies de asemenea în evidență, cum ar fi utilizarea „Carĭ” în loc de „care”. Pronumele relativ „carĭ” este folosit cu valoare de plural („moștenitoriĭ [...] carĭ cereaŭ”, „moșiilor [...] carĭ se dețin”). Astăzi forma standard universală este „care”.
Anunțul din Lupta (1887) este o mărturie istorică și juridică valoroasă. Din punct de vedere istoric, reflectă disputele marii proprietăți funciare din România în raport cu domeniile statului. Din punct de vedere al istoriei contrafactuale textul oferă prilejul unei reflexii asupra evoluției dreptului de proprietate a moșiei Teișoara și circumstanțelor apariției satului Roma. Din punct de vedere lingvistic, este un exemplu excelent de tranziție a limbii române scrise către modernitate, păstrând diacriticele speciale (ĭ, ŭ) menite să ghideze pronunția corectă a sunetelor semivocalice.
Ciprian Lungu
Articol elaborat în cadrul proiectului de documentare istorică dedicat centenarului comunei Roma, județul Botoșani.
Referințe bibliografice:
1. ziarele.arcanum.com: Lupta, Anul 4, Nr.263, 30 mai 1887.
2. Rodu, Dorina, Muzeul Scriitorilor Botoșăneni. Scurt istoric al familiei lui Dimitrie Ralet, Revista Luceafărul, 8 septembrie 2019.
